Plagiat și personalitate

3
238

În interesantul său cuvînt de introducere, vorbind despre plagiat Peter Sragher a folosit expresia „a lua ceva ce nu este al tău”. O găsesc deosebit de pertinentă pentru obiectul discuției noastre și, în ceea ce urmează mă voi strădui să precizez natura acelui ceva pe care plagiatorul și-l însușește și în ce constă, din punct de vedere legal, prejudiciul pe care îl produce. Înainte de a o face, vă sînt dator cu un răspuns la o întrebare pe care, din politețe, nu ați formulat-o cu voce tare: ce caut eu aici cînd în program era anunțat Paul Cernat? Țin să vă asigur că nu e vorba de nici un fel de încercare de uzurpare a personalității lui Paul Cernat: voi vorbi în numele meu fără a pretinde că sînt altul decît cel ce sînt. Rostul acestui angajament va deveni, sper eu, mai clar către sfîrșitul intervenției.

Radu Toma
Radu Toma

Spre deosebire de legea românească nr 8 din 1996, cu toate actualizările ei pînă în 2011, voi distinge proprietatea intelectuală de proprietatea artistică și literară. Filosofia pe care se sprijină apărarea proprietății intelectuale este de origine carteziană. Vă amintiți că pentru Descartes rațiunea („le bon sens”) e lucrul cel mai bine împărțit din lume: mințile noastre sînt toate la fel. Ce le deosebește este rapiditatea. O minte poate fi ceva mai rapidă decît alta, poate „înțelege” ceva mai repede decît o alta că atunci cînd dormi sub un măr și-ți cade un fruct în cap căderea cu pricina nu e decît un caz particular dintre enorm de multe altele ce ilustrează o lege a naturii și anume „gravitația universală”. În momentul în care Newton a făcut publică această idee născută în capul său și lumea a înțeles-o, ideea a intrat în domeniul public, căci mințile noastre sînt, ne spune Descartes, la fel alcătuite: mă împiedic pe scară și cad, ajung la spital, dar în discuția pe care o am cu medicul nimeni nu se așteaptă să spun „mi-am rupt piciorul ca urmare a legii atracției universale formulate pentru întîia oară de Isaac Newton în…” Toată lumea a înțeles  – căci mintea tuturor este alcătuită precum cea a lui Newton; sau: mintea lui Newton e la fel cu a dumneavoastră și a mea – ce e căderea. În această privință toți gîndim la fel. Toți sîntem la fel. Odată divulgate, idei precum „în materie există o cantitate mereu egală cu ea însăși de forță” (e prima formulare a principiului concervării energiei) se universalizează, se răspîndesc în toate capetele ca un lichid într-un sistem de vase comunicante. Ele nu pot fi protejate de lege. Ce poate fi însă apărată, gîndește legiuitorul, este exploatarea lor. Economică, bunăoară.

Or, în ceea ce privește proprietatea literară și artistică gîndirea legiuitorului este cu totul diferită. În primul rînd acesta postulează că opera de artă este rezultatul travaliului  minții, că este o lucrare a minții. Postulatul e puternic și original, căci se află la o mie de leghe de ce afirmă cele patru ori cinci familii de teorii estetice (arta ca imitație, ca formă, ca expresie etc.). Pasul următor e un truism și constă în a spune că nu orice efort intelectual are ca rezultat o operă de artă: avocatul, inginerul, profesorul, contabilul etc. se întorc acasă frînți de oboseală, dar nici pledoaria, nici bilanțul contabil nici lecția despre participarea României la cel de al doilea război mondial nu sînt considerate opere de artă.

Ce este specific travaliului intelectual ce se materializează într-o operă de artă? Trei ar fi caracteristicile lui fundamentale, ne spune Bernard Edelman pe care l-am luat ca ghid pentru aceste cîteva rînduri (La Propriété littéraire et artistique, P.U.F., “Que sais-je?”, 1989, p. 14 și urm.): (i) obiectul asupra căruia efortul intelectual poartă este imaterial; (ii) travaliul cu pricina trebuie să fie liber de orice constrîngere exterioară; (iii) travaliul intelectual ce provoacă venirea pe lume a unei opere de artă trebuie să fie rezultatul unei constrîngeri interioare (o pasiune de nestăvilit, o dorință „estetică”). Să detaliem puțin.

Voi detalia doar prima caracteristică, deoarece grație ei putem vedea mai bine ce deosebește proprietatea literară și artistică de cea intelectuală. Această primă caracteristică (ce pare să fie o reminiscență în dreptul modern a anticei distincții dintre artele liberale și artele mecanice) vrea să spună că autorul, în sensul modern al cuvîntului, nu lucrează cu lucruri ci cu reprezentări ale lucrurilor. De cînd e lumea, afirmă juristul, se vorbește despre dragoste, ură, viață, moarte, dumnezei și diavoli, război și pace  și de cîte și mai cîte. Autorul nu inventează ceva nou, ci aruncă o lumină nouă, personală,  asupra unor teme ce au preocupat omenirea de la începuturi și pînă în prezent. El se gîndește la lucruri la care toată lumea înaintea lui s-a gîndit, dar le gîndește altfel. Dacă omul cartezian, cel apărat de legea proprietății intelectuale, gîndește ca toată lumea, în cazul lucrării spiritului ce se concretizează într-o operă literară sau artistică avem de a face cu un om care are un punct de vedere personal, original, diferit de al tuturor, afirmă dreptul modern.

Dacă reunim cele trei caracteristici, ne spune juristul, Edelman în ocurență, constatăm două lucruri. Constatăm în primul rînd că travaliul intelectual despre care e vorba aici este unul de creație. Constatăm apoi că dacă acest travaliu este creator e pentru că este controlat nu de intelect (același pentru toți oamenii), ci de personalitatea celui care i se dedă. „Doctrina are obiceiul să spună, cu o formulă de stil, că lucrarea spiritului este expresia – sau amprenta – personalităţii autorului. Dincolo de aceşti termeni, banalizaţi extrem, se află o idee deosebit de importantă, aceea că lucrarea spiritului nu este altceva decît forma particulară pe care poate să şi-o dea personalitatea” (sublinierile mele).

Ideea formulată de Edelman – idee ce aparține „Doctrinei”este cu adevărat puternică. Nici o teorie estetică, din vechime și pînă azi, nu a afirmat vreodată că opera literară ar avea, în raport cu creatorul ei, statutul de „amprentă”, că ar fi „expresia”, ori „exteriorizarea” unei personalități, „forma particulară” pe care și-o dă o „persoană”. Ideea este puternică pentru că afirmă că opera literară ori artistică este – și nu e vorba de o figură de stil cum spune Edelman – însuși autorul ei, cum amprentele pe care le las acum pe tastele calculatorului sînt secrețiile corpului meu dispuse conform structurii, pare-se unice, a epidermei buricelor degetelor mele. Lucrarea spiritului este consubstanțială cu autorul.

Dacă așa stau lucrurile, a plagia, în cazul operelor literare și artistice, înseamnă, în ochii dreptului european modern (gîndirea anglo-saxonă în ceea ce privește copyright-ul pare să se alinieze de cîteva decenii încoace din ce în ce mai mult la dreptul continental), a-l priva pe autorul plagiat de personalitatea sa, a-ți însuși singuralitatea sa. Iată implicațiile a ceea ce ne sugera, după mine, Peter Sragher cînd folosea expresia „a lua ceva ce nu este al tău”: acest ceva ce nu este al tău este ființa, unică, a celui pe care-l plagiezi. În sfera literară și artistică, plagiatul nu este un furt obișnuit, privarea cuiva de un bun pe care îl are, căci raportul pe care aurorul o întreține cu opera sa nu poate fi descris cu ajutorul verbului a avea, ci cu ajutorul verbului a fi.

De aici decurg drepturile morale ale autorului: dreptul la recunoașterea paternității, dreptul de a decide dacă va fi adusă la cunoștința publicului, de cine, cînd și cum etc. Și, mai cu seamă dreptul acesta foarte special care se numește dreptul de retractare, cel de a-ți retrage opera din spațiul public dacă ajungi să consideri că nu te reprezintă cu adevărat, că nu ești ceea ce ea pare să spună că ești. Drepturile patrimoniale sînt strict subordonate celor moral.

Aici rezidă rațiunea pentru care opera literară ori artistică este apărată, între altele, de plagiat. Ceea ce legea protejează nu este opera în sine, tabloul agățat pe un perete ori statuia ridicată într-o piață publică, oricît de mare ar fi valoarea sa estetică, ci însăși persoana autorului, oricît de mică ar fi valoarea sa morală, capacitatea sa intelectuală etc. Într-un fel, opera literară ori artistică are ceva comun cu tunsoarea mea (pe care o găsiți interesantă ori nu), cu hainele pe care le port (pe care le găsiți interesante ori nu): și una și celelalte mă re-prezintă, în sensul că prezintă în exterior, celorlalți, ceea ce ste deja prezent în mine și la care nimeni, cu excepția mea, nu are acces: propria-mi persoană.

***

Mă voi îndepărta acum de intervenția mea din iunie pentru a-mi pune o întrebare privitoare la pertinența unei discuții despre plagiat în cadrul dezbaterilor unei asociații de traducători de literatură; îmi voi lega astfel intervenția de o pasionantă discuție recentă care a avut loc în același cadrul și care își propunea să vadă dacă retraducerea unui text literar este o necesitate sau o modă. Problema pe care doresc eu să o pun este dacă traducerea este ori nu creație în sensul de mai sus și care este prejudiciul pe care un traducător îl poate aduce altui traducător preluînd pasaje mai scurte ori mai lungi din traducerea pe care acesta din urmă o propune pentru cutare ori cutare text. Prin răspunsul pe care il voi schița îmi voi preciza atitudinea față de problematica amintitei dezbateri dar voi încerca totodată să clarific ce poate însemna plagiatul în cazul traducerilor.

Evocare 1848 - Gheorghe-Iliescu Călinești © foto Peter Sragher
Evocare 1848 – Gheorghe-Iliescu Călinești © foto Peter Sragher

Răspunsul meu la întrebarea dacă traducătorul este ori nu un creator e categoric negativ. Și iată de ce. „Ce face un tîmplar cînd începe să confecționeze un pat?”, se întreabă la un moment dat Socrate, vă amintiți foarte bine, în Republica. Are la dispoziție scînduri de felurite dimensiuni și diverse unelte; și mai are la dispoziție și ideea de pat, idee în sensul de formă posibilă a unui obiect, destinație etc. Tîmplarul nu poate produce un pat, nu îl poate aduce în ceea ce este, în lumea noastră, dacă nu ar avea ideea de pat: ceea ce e important nu e constituit de scînduri, de unelte, și nici măcar de îndemînarea tîmplarului, ci de existența ideii de pat. Totul se petrece, conform discursului lui Socrate,  ca și cum, în permanență, tîmplarul ar contempla ideea, ar privi scîndurile pe care le are, le-ar modifica pentru a se potrivi cu ideea, le-ar asambla apoi după ce a ar mai contempla odată ideea și, treptat, aceasta din urmă s-ar încarna în această substanță sensibilă care e lemnul. Facerea unui pat se epuizează, spune Socrate, în această activitate de încarnare. Tîmplarul nu e un creator, căci nu el a creat ideea de pat ori de scaun; singrul creator e arhitectul divin, cel ce a conceput toate ideile, toate formele posibile: aceea de albină, de arici, de bărbat, de femeie, de cer, de omidă etc.

Devaluarea aceasta a producției umane a avut viața lungă; a fost preluată de creștinism și a provocat dezbateri enorme mai bine de un mileniu și jumătate. De abia la un Nicolaus Cusanus mijește ideea că Autorul a ceea ce este a delegat omului faculatea de a crea idei noi; ideea de lingură, bunăoară. De abia prin secolul al XV-lea apare așadar ideea că omul poate fi un creator de idei, de fragmente de lume – o lingură, ca la Cusanus –, de lumi posibile complete, și ex nihilo, începînd cu veacul al XVIII-lea, odată cu redefinirea conceptului de geniu. Astăzi, dramaturgii, compozitorii, romancierii, cineaștii sînt cu toții „creatori de lumi”.

Nu și traducătorii, după părerea mea. Nu putem gîndi ceea ce fac ei decît pe modelul tîmplarului lui Socrate: contemplă (și trebuie să o facă!) lumile (ideile) concepute de romancieri, poeți etc. și se străduiesc să le facă să advină într-o substanță nouă, o nouă limbă. Dacă actul creator constă cum am văzut, pentru dreptul european modern, în modificarea unor reprezentări despre viață și moarte, dragoste și ură etc. și dacă romancierul, dramaturgul, poetul creează lumi care sînt amprenta modului în care percep ei viața și moartea și toate celelelalte și dacă, în cele din urmă, opera tradusă este consubstanțială cu autorul ei, traducătorul nu are dreptul să modifice în nici un fel aceste reprezentări. Dacă o face, se trezește în situația lui Heliade Rădulescu care, în 1838, cînd traduce cîteva pagini din Le Lys dans la vallée,  îi atribuie lui Balzac gînduri și intenții („idei”, în sensul de mai sus) pe care acesta nu le-a avut și nici nu putea să la aibă: dacă la Balzac era vorba de o scrisoare prin care Doamna de Mortsauf își iniția mult prea tînărul amant în tainele lumii mondene, la Heliade Rădulescu găsim cu uimire scrisoarea unui tată ce-și inițiază fiul în arcanele vieții politice.

Traducătorii pot fi foarte buni sau doar buni, dar performanțele lor nu țin de personalitatea lor, nu o exprimă, nu sînt amprenta felului lor particular de a vedea lumea. Ele sînt rezultatul erudiției (buna cunoaștere a autorului pe care îl traduc, a epocii acestuia, a culturii din care făcea parte și la care contribuia), erudiția însă nu e un atribut al personalității, nu vii cu ea pe lume. Ele sînt de asemmenea rezultatul unei foarte bune stăpîniri a limbii din care traduce și a limbii în care traduce. Nici competențele lingvistice nu constituie un atribut al personalității: și ele se învață, și ele se dobîndesc.

Ce se întîmplă cînd cineva îți plagiază traducerea? Îți fură personalitatea, cum am văzut că se petrec lucrurile cu autorii de opere literare și artistice? În nici un caz căci, am văzut, bunul traducător nu are voie să aibă, ca traducător, personalitate. Ți se fură o știință (erudiția de care vorbeam mai sus) și competențele lingvistice pe care le ai. Sau, deoarece l-am comparat pe traducător cu tîmplarul lui Socrate, ți se fură acel know-how care ți-a permis să obții traducerea. Ce ar fi să căutăm explicația tipului de prejudiciu ce ni se aduce nu în zona proprietății literare și artistice ci în cea a proprietății industriale, cea de a doua jumătate a ceea ce se numește dreptul intelectual?

3 COMENTARII

  1. Opiniile dlui Toma nu pot fi contracarate printr-un simplu comentariu de cateva randuri sau de un paragraf. Raspunsul meu – “Traducerea literara, act de creatie” – este scris special pentru numarul FITRALIT urmator privind “statutul traducatorului literar”. Nu vizeaza persoana dumisale, ci o anume mentalitate daunatoare pe care o ilustreaza domnia sa, cu implicatii importante privind traducatorul LITERAR din Romania. Subliniez cuvantul, pentru ca nu toate traducerile intra in aceasta categorie. Astept deci si reactiile confratilor mei, la timpul respectiv.

  2. Dl Radu Toma rămâne, în pofida tuturor criticilor, un intelectual rafinat. Nu mă miră opiniile domniei sale şi nu doresc sa polemizez cu domnia sa, deşi, evident, ne situăm pe poziţii diametral opuse – din clipa când, într-o dezbatere publică despre re-traduceri a afirmat că doar prima traducere (pe cât posibil contemporană cu textul original) e cu adevărat traducere, iar re-traducerile reprezintă doar redactări succesive ale acesteia. Mă tem că aş / am purta un dialog al surzilor. Ne putem respecta chiar dacă avem opinii diametral opuse, chiar dacă am o părere mai bună despre confraţii mei într-ale traducerii literare sau despre traducerea literară ca act TOT de creaţie.

  3. Iubite dle Toma,
    Îndemni domnia ta, şi cu multă ştiinţă o faci, cu cuvinte lungi şi preţioase, să spunem un nu hotărât ideii cum că traducătorul literar ar avea nevoie de har, că traducătorul literar ar fi un creator. Acest îndemn se citeşte în sensul că oricine îşi doreşte poate… mă rog… copia (eu îi zic plagia) munca traducătorului. Astfel dai domnia ta un semnal la “open season on all translations”, adicătelea, Ia-ţi, Ioane, carabina, că s-a deschis sezonul de vânătoare de traducători.
    Să nu fie traducătorul un creator? Păi, dacă aşa ar fi, nici n-ar mai fi nevoie de această tagmă infamă, traducătorii! N–avem Google? Uite, dle Toma, de exemplu, când a fost chemat să traducă expresia “out of sight, out of mind” traducătorul automat, cel fără har, a venit cu soluţia, “a blind idiot”.
    Tot aşa, dacă eu ar fi fost să traduc: “Ghiţă, Ghiţă, pupă-i în bot şi papă-i tot.” mi-ar fi ieşit o chestie cam aşa: “Ghiţă, Ghiţă, kiss their snout, and eat it all.” Am stat eu însă îndelung şi am cugetat şi am venit cu altceva (cu ceva care, zic eu, are har). I-am zis, “Boris, Boris, carry their buckets and fill your pockets…” (babelink.us) Şi uite aşa, zboară pe fereastră ideea domniei tale că, “traducătorul nu are dreptul să modifice în nici un fel aceste reprezentări”. Pentru că dacă nu aş fi modificat, cititorul american nu ar fi priceput nimic!
    Cât priveşte argumentul domniei tale cu patul socratic, am să-l duc mai departe într-un exerciţiu de reductio ad absurdum. Păi, urmând ideea domniei tale, de vreme ce Aristofan a scris comedii, gata, orice altă comedie poate fi plagiată, pentru că ideea de… pat-comedie (citez: “idee în sensul de formă posibilă a unui obiect, destinație etc.”) a fost a lui Aristofan.
    Merg mai departe: Dacă, cum zici domnia ta, lemnul e materialul patului, apăi cuvintele sunt materialul scriitorului. Şi dacă cineva, primul scriitor, le-a folosit, atunci rezultă că toţi ceilalţi scriitori pot fi plagiaţi.
    În sfârşit, am rămas răpus de părerea domniei tale cum că, “ performanțele (traducătorilor) lor nu țin de personalitatea lor, nu o exprimă, nu sînt amprenta felului lor particular de a vedea lumea…”
    Iubite, eu nu l-aş fi putut traduce Eminescu. (Slavă Domnului că a făcut-o Săhlean) L-am tradus însă pe Caragiale pentru că personalitatea mea mi-a permis-o. Vorba ăluia, Şi guraliv şi de nimic, te-ai potrivi cu mine…
    Cristian Săileanu

Lasă un răspuns