Traducerea literară, o gară cam tristă și friguroasă

11
120

Cred că toți cei care lucrăm în domeniul traducerii literare știm că există probleme serioase cu ocupația noastră, probabil prima dintre ele fiind însuși faptul că nu știm sigur dacă asta chiar e o profesiune propriu-zisă, o profesiune viabilă, o profesiune care, printre altele, să ne permită să trăim decent. Cititorii mai interesați, care primesc adesea traduceri de o calitate îndoielnică, își dau și ei seama că există probleme. Probabil că și unii din editorii care pun pe piață aceste cărți, adesea într-un ritm demn de mărfuri mult mai perisabile, își dau seama că ceva nu e în regulă, ceva de nivel esențial, nu accidental. Dar până acum nivelul de reflectare al acestor chestiuni mi se pare unul relativ incipient, cred că încă rămân de stabilit unele lucruri simple, evidente și fundamentale care să ghideze activitatea din acest domeniu, în beneficiul tuturor părților.

Ciprian_SiuleaÎn cele ce urmează voi încerca să argumentez că discursul spiritualist, de celebrare a culturii și performanței artistice, care domină discuțiile despre aceste chestiuni e mai degrabă dăunător bunului mers general din domeniu, inclusiv (paradoxal sau nu) chiar performanței intelectuale a traducerilor, și că o abordare mai economică a acestor chestiuni ar fi, dimpotrivă, benefică. În particular, aș vrea să susțin faptul că o creștere a tarifelor, oricât de vulgar poate părea acest subiect față de extazele cvasi-mistice de celebrare a inefabilului care abundă în domeniul cărții și al traducerilor, este condiția absolut necesară pentru acea calitate medie bună a traducerilor literare care în acest moment cam lipsește.

Dar mai întâi, este această creștere fezabilă? Categoric da. La nivel macro, nu poate exista nici un motiv justificat pentru care România să-și plătească traducătorii literari mult mai prost decât Bulgaria, o țară cu indicatori economici inferiori. Altfel, dacă tarifele ar fi limitate doar de constrângerile economice ale editurilor, așa cum susțin de regulă editorii, atunci e de neînțeles de ce toate editurile, care au situații economice de o mare varietate, în funcție de o multitudine de factori, plătesc aceleași tipuri de muncă cu exact aceleași tarife, dar exact aceleași – e o imposibilitate statistică. Dacă asculți discursurile editorilor, poți rămâne cu impresia că situația lor economică e disperată și un singur eurocent plătit în plus traducătorilor i-ar trimite direct în faliment; în realitate, cu toată asprimea crizei, aceste falimente nu au existat. Nu că cineva și-ar dori ca ele să existe, Doamne ferește. Noi ne dorim  ca editurile să prospere cât mai mult, dar am dori și ca noi, traducătorii, să putem trăi decent pe lângă ele – ceea ce deocamdată nu e cazul. Rezumând, e evident că tarifele nu sunt dictate de vreo situație economică, ci de poziția de forță a editurilor, în bloc, față de traducătorii care până acum nu au reușit să se grupeze eficient și să aibe o voce comună.

Până aici e destul de simplu și evident. Dar să trecem la problema mai complexă a legăturii directe care spuneam că există între tarife și calitate, în funcție de situația concretă din teren. În domeniul nostru, la nivel public, predomină categoric ideea că traducerea literară este mai mult o pasiune, o activitate întreprinsă dintr-un impuls și cu o finalitate artistică și intelectuală, că asta, și nu remunerația, este motivația normală și suficientă pentru a produce traduceri de mare calitate. Așa s-a configurat această teorie pentru că acesta este trendul general dominant al culturii la noi și, mai ales, pentru că în această direcție mergeau interesele celor care au avut cel mai bun acces la configurarea teoriei. Însă eu aș spune că e o teorie profund greșită.

Desigur, pasiunea e bună oricând, dar lumea nu funcționează așa. Spre deosebire de scris, traducerea e în mult mai mare măsură meserie decât hobby sau pasiune, e mult mai integrată unui circuit și unor finalități economice. Teoria despre extraordinara noblețe artistică a traducerii, atât de extraordinară încât face inutilă sau secundară problema remunerației, este doar auxiliarul discursiv al reducerii costului muncii din domeniul traducerii. Dar, nu-i așa, cu toții știm că în lumea reală „ieftin și bun” este mai degrabă o excepție decât regula.

Ce se întâmplă de fapt? Fără îndoială, există multe traduceri foarte bune și excelente, dar, din păcate, există și foarte multe proaste sau foarte proaste. Practica de la noi se bazează mult pe prestigiu. A traduce un autor bun pentru o editură bună e o modalitate de plată complementară, care îi motivează pe traducătorii foarte buni să producă traduceri foarte bune. Problema evidentă e că numărul traducătorilor care pot/vor/își permit să facă asta e unul limitat, și așa se ajunge la situația în care avem o vitrină în care se pot expune lucrări foarte bune, dar după ea începe un mare no man’s land în care lucrurile devin destul de aproximative. Însă normal ar fi ca în acest domeniu să existe un standard minim de calitate, să existe traduceri bune și foarte bune, după caz, dar nu și proaste și foarte proaste. Indiferent că traducerea e dintr-un autor de Nobel sau un autor de romane polițiste de consum, indiferent că genul e filosofie sau self-help, cititorul are dreptul la o traducere de calitate care să nu-i înnoade mințile și, până la urmă, să nu-i deformeze vorbirea și scrierea – să nu uităm că traducerile au și o importantă funcție formativă.

Jo Kuehn, paper cut
Jo Kuehn, paper cut

Oricât ar părea de ciudat, această practică de a plăti traduceri de calitate prin prestigiu trimite de fapt la deprofesionalizare. Fără îndoială, într-o anumită măsură circuitul prestigiului e normal, iar pentru anumite lucrări clasice sau monumentale poate fi de asemenea normal ca ele să fie produse în afara unui circuit al traducătorilor de profesie (în universități, instituții de cercetare, de către specialiști/pasionați independenți etc.), dar, de exemplu, pentru marii autori moderni care constituie o parte importantă a traducerilor cred că soluția o reprezintă tot traducătorii profesioniști, pentru care traducerea e un mod de a-și câștiga existența, și nu traducătorii ocazionali, care traduc rar câte o carte pe lângă altă slujbă din care își câștigă existența – din simplul motiv că, oricât de buni ar fi, aceștia nu vor reuși niciodată să acopere decât un mic segment al producției respective. Încă o dată, trebuie să ajungem la un mod de lucru care să asigure calitate în genere, nu doar în unele cazuri. În plus, calitatea e și ea un efect de sistem care funcționează după regulile inerțiale ale oricărui sistem: mai degrabă marea masă mediocră va trage în jos, decât excepțiile fericite să tragă în sus.

O mare problemă a modului de lucru actual este și marele rulaj al forței de muncă. În mod firesc, sunt mulți oameni care vin, traduc 1-2 cărți și pleacă, dezamăgiți de plata ridicol de mică. Acest rulaj împiedică stabilizarea unui corp profesional al traducătorilor și este, astfel, un obstacol major în calea asigurării unui standard minim de calitate: pentru că în traducere e importantă și experiența, pentru că în aceste franje incerte ale profesiunii noastre se lucrează în condiții de maximă precaritate și pentru că un corp mereu fluctuant de oameni va avea mari probleme în a-și crea practici stabile și riguroase. Or, singura soluție este, încă o dată, stabilizarea și profesionalizarea corpului traducătorilor, ceea ce implică, în primul rând, o mai bună integrare a activității noastre într-un circuit economic.

În fine, probabil că cea mai directă corelare dintre tarifele proaste și calitatea precară a traducerilor o constituie practica editurilor de a nu respinge traducerile proaste sau foarte proaste. Cred că cei care lucrăm în acest domeniu știm că, deși toate contractele prevăd dreptul editurii de a respinge traducerile neconforme calitativ (cum e și normal), în practică asta se întâmplă doar în mod excepțional, lucru pe care îl recunosc și editorii înșiși. De ce se întâmplă asta? Nu ar fi în interesul tuturor, inclusiv al editurilor, ca traducerile care ajung pe piață să fie cât mai bune? Acest lucru se întâmplă deoarece, dacă editurile ar selecta traducerile, implicit traducătorii, ele nu ar mai putea plăti masa restrânsă a traducătorilor rămași cu tarifele derizorii de acum. Acceptarea traducerilor proaste, respectiv întreținerea unei mase gri de traducători mai mult sau mai puțin calificați și temporari, reprezintă doar o metodă de a ține tarifele foarte jos, dar o metodă care are costul ei.

Sper că am argumentat cât de cât convingător că tarifele mai bune sunt condiția absolut necesară pentru o calitate mai bună a traducerilor. Cred că și intuitiv acest lucru e evident, nu avem cum să obținem o bună calitate în schimbul unei plăți execrabile, mult sub orice standarde, comparativ cu alte profesii de la noi, comparativ cu traducătorii din alte țări (dar, firește, ținând cont de diferențele economice când facem aceste comparații: de exemplu, dacă disparitatea dintre salariul mediu din România și cel din Germania e de 1 la 5, disparitatea dintre tarifele traducătorilor din cele două țări e de 1 la 10). Oricât de puțin flexibile ar fi competențele și posibilitățile noastre de angajare, în condițiile actuale traducerea literară va continua să rămână o gară tristă prin care oamenii vin, dârdâie o vreme de frig și apoi pleacă.

Este absolut necesar să mutăm accentul de pe abordarea culturalistă pe cea economică, mai ales că ipocrizia e atât de evidentă. Când e vorba de edituri, perspectiva dominantă a discursului e una economică: cât de dificil e, cât de grea e criza, ce mari sunt problemele precum distribuția, statul nu face nimic etc. Toate lucruri foarte adevărate, fără îndoială, numai că atunci când ajungem la traducători perspectiva basculează brusc. Aici e vorba doar de artă, inefabil și acte nobile de cultură; noi nu trăim în economic, noi trăim într-un Rai al Culturii în care ne hrănim doar cu satisfacții intelectuale și în care e vulgar să vorbești despre bani, suntem niște sacerdoți ai acestui act artistic nobil și această noblețe trebuie să fie și singura noastră recompensă. Dacă nu producem o schimbare decisivă de discurs și, în consecință, de practică, starea nesatisfăcătoare de acum nu va face decât să se înrăutățească și mai mult, și nu doar pentru noi.

11 COMENTARII

  1. @Dana

    mă bucur că îţi pasă de soarta noastră, căci este mereu bine ca cineva din afara tagmei traducătorilor literari să se implice.

    înţeleg şi faptul că citeşti aproape numai în engleză şi când te uiţi la un film, nu citeşti subtitrarea. aşa făceam şi eu în cazul limbilor pe care le cunoşteam şi mai fac şi astăzi.

    ce te faci, însă, în cazul unui film al cărui limbă n-o cunoşti ? nu te mai uiţi la film, deoarece eşti “condamnată” să citeşti subtitrările ? sau în cazul literaturiii: dacă îţi place poezia, nu mai citeşti omar khayyam, doar pentru că el a scris în persană ? literatura nu s-a scris numai de limbă engleză, franceză, germană, ci şi în rusă. “idiotul” de dostoievski este o carte capitală, pe care oricine trebuie s-o citească. ce faci ? pur şi simplu, te limitezi la literatura anglo-saxonă.

    trebuie spus că traducerile literare pot fi accesate şi online. numai elefant.ro are 5.800 de titluri (nu numai de beletristică, ci şi din alte domenii), aşa că tinerii, ca tine, pot să acceseze multe lucruri şi online.

    există cerere pentru traduceri literare. motivul este că cele mai multe titluri dintre cele traduse dispar din rafturi, sunt lecturate şi cumpărate. poate că această cerere să fie în scădere, dar există. pare că a scăzut, deoarece, cum am arătat, marea majoritate a cărţilor apare acum şi în variantă online.

    să ştii că noi nu ne plângem, ci mai degrabă deplângem faptul că traducătorul literar (adică cel care traduce lucrări de beletristică) nu este respectat nici de editori, nici de criticii literari.

    acesta este şi motivul principal pentru care am conceput această revistă.

  2. doamnei ofelia coşman.

    din câte văd, lucraţi în calitatea de tehnoredactor şi prepess la “editura litera”.
    în condiţiile în care editurile îşi aleg traducători literari după ureche, da, se poate întâmpla ca să fie mult de lucru după ce se predă o traducere slabă.

    este de datoria editurilor să aibă legături cu traducători literari buni, care să le scutească de astfel de probleme şi să nu piardă bani. apropo, cât l-a plătit “editura litera” pe pagină ?

  3. @Adrian George Sahlean

    Toata lumea se inghesuie sa dea cu parul fara sa inteleaga. Acum am mai mult timp decat aveam dimineata,asadar sa facem excurs in how society works for dummies#problema traducerilor literare in RO. Dar pana atunci sa facem cateva precizari.

    Precizari:
    1. Am zis asa: 80-90% din ce imi parvine, imi parvine in alte limbi. Proportia conteaza enorm. Da, am citit si “clasici” romani, desi nu prea imi dau seama ce constituie un clasic. Pt. mine un clasic e Harry Potter, dar asta merita o analiza pe indelete si nu o chestie aruncata intr-un comentariu de pe un site nisat care mi-a parvenit probabil prin boostul unei postari pe facebook. (Nu stiti ce inseamna asta, Google it!, cu toata ironia de rigoare pe care tare ma tem ca nu prea aveti cum sa va prindeti).

    2. Trebuie sa intelegeti ceva care nu va este propriu si de aceea, nici nu ma arunc atat de puternic sa va cert cum se pare ca o faceti dumneavoastra – da poate ce ati facut dumneavoastra e un certat parintesc. Lumea asta in care traiti si dumneavoastra vreti nu vreti e supusa unor alte stari de fapt decat sunt acelea care erau acum 20 de ani (ca sa nu fiu mai “realista” si sa zic 5 – sau de cand a aparut Facebookul). Iarasi o analiza poate demna de o viata. Dar felul in care va parvine informatia este cu totul altul, iarasi in termeni de proportie. Aveti acces la orice si la oricat. Aici problema este cum navighezi informatia. Care sunt criteriile dupa care o navighezi? De cele mai multe ori o navighezi ca mine acum, ca o reactie. Spre exemplu, eu reactionez la o postare pe facebook. Aici, cheia este REACTIONEZ, nu actionez. De ce? Pentru ca insasi ideea ca ai putea naviga volumul acesta imens dupa niste criterii “TRUE” “VALOROASE” e doar o reminescienta a unei altei idei care este acum pusa sub chestiune mai mult ca oricand: ca poti suprinde un anumit moment in istoria umanitatii sub un set de idei intelectuale care prevaleaza (desi mai corect ar fi sa spun domina) asupra tututor celorlalte. Poate nu v-ar strica nici dumneavoastra sa cititi niste Bruce Sterling (la el nici macar nu exista pagina in Romana pe Wikipedia) – trateaza despre relatia dintre sens si istorie.

    2.1. Abund voit in #, Facebook, Wikipedia din mai multe motive: 2.1.1 ca vreau sa va fortez un pic sa renuntati la propriile prejudecati si sa infruntati starea de fapt. Da, toata informatia disponibila este haotica, insa haosul nu e neaparat un lucru rau, haosul este starea cea mai prielnica posibilitatilor. 2.1.2 Internetul (reteaua) a inlocuit cartea – care prin natura ei e limitativa si deci, te constrange in directia unei surse de autoritate pe care le accepti sau nu. In retea, lucrurile nu stau asa, ai o multitdutine de surse in retea – aici totul este fluid, parerile (uneori foarte convingatoare) se acumuleaza, se altereaza, dispar sau supravietuiesc si mai important, ai acces la ele instant. Devine mai usor acum de inteles de ce un ANUMIT set de idei intelectuale nu poate deveni dominant. Colaje, redefiniri ale unor structuri vechi. 2.1.3 Chiar daca nu stim care nu sunt valorile, nimic nu e structurat si deci pare haotic, e foarte multa libertate aici – in acest punct, poate mai multa decat in oricare alt punct al societatii noastre, iar poate asta e suficient pt a vedea care ne sunt valorile, macar la nivel personal si iarasi, poate asta e suficient (pt o societate mai buna).

    3. ” Dar fereste-te sa dai verdicte din perspectiva auto-declarata de Cartoon Network, UE si Basescu.” Aici e foarte amuzant, pentru ca mi-am reprimat foarte mult reactia de a spune cat de lipsit de intelegere (folosit aici cu sensul de a intelege si nu de a fi intelegator) puteti fi. Si da, toate astea fac parte din mine, experiente fundamentale pentru existenta mea – Cartoon Network ca prin contact cu ceea ce inseamna o cultura, UE – cu ceea ce inseamna politica internationala – Basescu, ca prima experienta a civismului prin vot. Dar e usor sa dai verdicte, cand ai impresia ca din 3 etichete poti scoate o concluzie. ;) Nu stam in aceeasi reteta de alcatuire.

    How society works for dummies#problema traducerilor literare in RO

    1. Tot rostul comentariului meu este ca nu exista cerere pentru mestesugul dumneavoastra. Motivele sunt variate, dar simplist lucrurile care stau asa: aia care citesc, citesc direct in limbi straine, restul DOAR stau pe facebook (folosesc BOLD, ca sa minimalizez interpretarile de genul celei de mai sus). Asta la randul ei are variate motive, unul l-am zis deja cand am spus ca principala sursa de informatie nu mai sta pe hartie, ca sistemul educational e asa si pe dincolo, ca bla bla bla. Suspectez ca ceea ce naste chestia asta este ca in societatea noastra (si oricare alta) nu prea intelegem la ce e buna cultura si arta. Si asta e vina celor care au pus “clasici” pe piedestale, au ridicat-o la gradul de nobilime, iar ca si nobilimea incetul cu incetul singura ei functie in societatea a devenit aia ca ea este nobilimea. Ceea ce n-a mai avut cerer. Or, intr-adevar nu stau asa – cultura si arta fac chestii valoroase: de exemplu ne ajuta sa raspundem la intrebari de genul #cum ar trebui sa ne traim viata, # sa ne intelegem relatiile, stiti voi chestii d-astea “inalte”. Asadar, nu, nu o sa va plateasca nimeni pentru ele, atata timp cat nu inteleg la ce le folosesc.

    2. Pe mine toata lamentatia asta ma enerveaza. Vrei sa faci ceva, sa schimbi ceva, fa-l chiar daca nu reusesti nici la 100-a incercare. Ma pis pe blazarea voastra! Ma pis de pe inaltimile voastre! N-aveti idei? Va dau eu una. Faceti un site – traduceri la cerere in care utilizatori sa propuna ce sa traduceti, traduceti bucati, invitati la discutii pe marginea acelor traduceri, invitati la corecturi, desi sunt imbecile. La inceput pe moca, in timpul liber. Apoi crowndfounduiti-va, marketati-va si scoateti traducerile (carti, filme, poezii) pe care le vrem si pentru care suntem dispusi sa platim. Ati fi surprinsi cat de mult suntem noi astia tinerii “spalati pe creier” – dispusi sa cotizam putin, dar impreuna pentru o chestie in care credem. Coborati din aerul rarefiat al nobletii profesiei dumneavoastra pe care o SUSTIN si departe de mine gandul de a o contesta. Nu e nicio rusine in a accepta realitatea, e doar un semn de maturizare. Nu reusiti, gasiti alt fraier ca mine care sa va scrie aici timp de 41 de minute din cele 5 ore pe care le am la dispozitie pentru mine, faceti lucruri pentru altii, iar ei in timp vor face pentru voi.

    Asadar, scoateti-va capul de unde l-ati pitit si faceti ceva mai mult decat sa va lamentati, fie si in grup.

    PS. Daca aveti nevoie de sustinere si ajutor, ma ofer voluntara. Poate ii convingem si pe altii.
    PS2. Sa fi naiv si idealist poate fi si un lucru constructiv, chiar daca pragul de sus si lovitura sunt inevitabile.
    PS3. Nu mai citesc pentru a ma corecta.

  4. @ Dana: Te indemn sa citesti si traducerile foarte bune, care EXISTA, din literaturi straine! Comentariul tau este foarte ‘pe langa’. TRADUCATORII BUNI SUNT FOARTE PROST PLATITI IN ROMANIA – despre asta e vorba in principal in articol. Cand o editura nu vrea sa plateasca decat un traducator mediocru e ca si cum un mecanic pune piese de mana a doua la masini si apoi masinile dau rateuri. Iar tu te plangi ca Romania nu face masini bune ca alea din Occident!

    Traducatorii nu sunt responsabili pentru literatura scrisa in limba romana, si exista texte de valoare universala – e drept, scrise intr-o limba de circulatie redusa. Le-ai citit? Nu prea pare! Poti sa te intorci chiar si la clasicii romani. Dar fereste-te sa dai verdicte din perspectiva auto-declarata de Cartoon Network, UE si Basescu.

  5. Cred ca e simpatica treaba asta: tagma mea este prea prost platita, afacerea mea nu merge pt ca asa si pe dincolo. Aceste lucruri sunt adevarate, insa ele sunt efecte, nu cauze. Contextul e in genere mai larg. Uite, eu am 25 de ani. De la aparitia Harry Potterului (avem 11 ani) incoace am citit in proportie de 80-90% in alte limbi – de toate pt toti: pentru scoala, apoi pt facultate, de placere. Nu citesc vreodata subtitrari: in parte pentru ca ma distrag de la film si in parte pentru ca e o varza formidabila.

    Desigur, asta e fara indoiala vina mea. Sunt indoctrinata de Cartoon Network, UE si Basescu. Scriu mai prost in romana decat in alte limbi sau scriu jumate-jumate. O inculta. In parte lucrurile care mi se scot in ochi sunt adevarate, in parte nu.

    Dar iarasi, asta e o interpretare facila atunci cand proportia covarsitoare a culturii care ma inconjoara e de origine straina. Acolo unde bariera limbii nu exista, miscarea se face in mod natural catre produsele respectivelor culturi. Dar mai ne trebuie ceva pentru aceasta miscare, inca o motivatie, altfel miscarea aceasta e doar o alegere.

    A te plange ca sunt traducerile proaste e a te plange si ca produsele noastre culturale sunt niste mizerii (exceptii exista bineinteles, dar nu suficiente – desi sincer, nu imi vine niciune exemplu in minte). Desi paradoxala, ideea e asta: daca vrei traduceri bune, iti trebuie oameni care sa le ceara, iar ca sa le ceara. ei trebuie sa faca parte dintr-o cultura macar ok. O cultura in care traducerea nu e decat functie in care multimea de caractere A, devine multimea de caractere B e o cultura de robotie, sclavisori, ce vreti voi. Daca vrei traduceri bune ai nevoie de oameni care sa motiveze, sa pretuiasca, sa guste produsele culturale. Dar ce sa faci cu noi astia tineri :))…nu suntem ca batranii nostri, devoratori de cultura.

    Va felicit insa pentru lipsa de pasivitate!

  6. Desigur, este trist! O practica ne-cinstita, dar eficace pt editura, care se amesteca cu aspecte de etica profesionala discutabila. Un exemplu oarecum similar (a functionat multi ani) sunt traducerile in engleza facute de romani ‘negrisori’ in care formularile mai stangace erau corectate de catre un strain (vorbitor nativ) si publicate apoi sub numele sau.

  7. Exagerarea dificultatilor economice este explicabila din perspectiva unui ‘business manager’ a carui singura preocupare este profitul. (Nu doar in Romania!) Desigur, editurile se plang mai mult decat e cazul. Dar nu cred ca argumentul recompensei simbolice pentru traducator- nobletea actului cultural – este invocat de catre vreo editura la semnarea contractului, caci ipocrizia ar fi mult prea evidenta.

    Dar aceasta MENTALITATE CULTURALA EXISTA la romani, si am auzit-o invocata de catre persoane educate – e drept, in alte domenii – persoane care n-au nici cea mai mica ideea despre efortul traducatorului, si carora nu le trece prin cap ca el trebuie sa si manance.

    Mentalitatea culturala nu se poate schimba daca articole ca cel de fata nu sunt puse in atentia unui public mai larg, nu doar in revista internetica a traducatorilor. Criticii literari precum si conducerea USR ar trebui sa se implice si ei, direct, intr-o astfel de campanie.

  8. Trist este si faptul ca unele edituri platesc 1-2 redactori care sa „salveze“ o traducere slaba, plus un tehnoredactor care sa opereze in text toate modificarile, in loc sa plateasca mai substantial un traducator bun si sa scurteze astfel timpul necesar prelucrarii unui text.

Lasă un răspuns