Yves Bonnefoy – A traduce nu poate fi decât a interpreta

and |octombrie 31, 2017|Nr. 24, Revista de Traduceri Literare, Teoria traducerii literare

Traducând Leopardi – Comunitatea traducătorilor partea a X-a

A traduce nu poate fi decât a interpreta. Este imposibil sǎ reținem din lectura unui poem un sens care ar pǎrea suficient cât și deîndată explicit, deoarece cuvintele nu trǎiesc în poezie decât prin legǎturile pe care conotațiile lor le-au înnodat, la diverse niveluri ale gândirii, ale dorinței, în ceea ce a fost, în cazul autorului, nu un simplu discurs, ci o scriiturǎ.

Traducere de Fabiana Florescu

Traducere de Fabiana Florescu

Și deci asta înseamnǎ a-ți asuma riscuri. Dorința personalǎ a traducǎtorului, prin aceste întrepǎtrunderi ale scrierii, îi va sugera sǎ aleagǎ o cale, uneori ajutându-l astfel sǎ înțeleagǎ mai bine poemul în raport cu experiența proprie, alteori, din contrǎ, refuzându-i recunoașterea adevǎrului din operă. A interpreta este o suitǎ fǎrǎ sfârșit de hotărâri uneori întâmplǎtoare. Voi evoca douǎ pasaje din traducerea mea a câtorva poeme de Leopardi, o datǎ unde mi-am dat, și, altǎ datǎ, am refuzat dreptul de-a o lua pe propria intuiție.

Primul exemplu este din Canto notturno di un pastore errante dell’Asia, unul dintre cele mai frumoase poeme concepute vreodatǎ, unul din acele poeme pe care nu trebuie sǎ-l abordǎm decât cu cel mai mare respect. Leopardi scrie:

Spesso quand’io ti miro
star cosi muta in sul deserto piano,
che, in suo giro lontano, al ciel confina,
ovver con la mia greggia
seguirmi viaggiando a mano a mano;
e quando miro in ciel arder le stelle;
dico fra me pensando:
a che tante facelle?
Che fa l’aria infinita, e quel profondo
infinito seren? Che vuol di questa
solitudine immensa? […]

ceea ce eu am tradus prin:

Et bien souvent, quand je te vois muette
Au dessus de pays déserts qui se déroulent
de toutes parts jusqu;à toucher le ciel,
On me suivre, main dans ma main près du troupeau,
partout au firmament brillant, brûlant, l’etoile,
Je me dis, à partmoi réfléchissant,
Pourquoi toutes tes torches?
Et à quoi tend l’air infini, à quoi
Le ciel profond, le ciel sans borne, et que veut dire
Cette solitude, à jamais […]

Fotografie de Dumitru Ungureanu

Fotografie de Dumitru Ungureanu

Cititorul meu poate deci constata cǎ am tradus “mano a mano” prin „main dans ma main” („mâna în mâna mea”), ceea ce spune cu siguranțǎ mai mult decât Leopardi, dacǎ aceasta nu spune chiar altceva. Dar cred cǎ pot sǎ îmi ofer aceastǎ libertate, cel puțin ca o ipotezǎ legitimǎ asupra semnificației acestor versuri. Cǎci luna căreia i se adreseazǎ acest pǎstor și nu înceteazǎ sǎ I se adreseze de-a lungul unei serii de alte poeme ale aceluiași Leopardi, luna „intatta”, „vergine”, lunǎ deopotrivǎ indiferentǎ ca destinatarǎ a serii zilei de sǎrbǎtoare și compǎtimitoare, deopotrivǎ fǎrǎ gândire și fǎrǎ suflet – materie oarbǎ – și misterios de atentǎ asupra sensului ultim al vieții terestre, îmi pare, fǎrǎ prea mare risc de a comite o eroare, o figurǎ a tinerei fete, pe care tânǎrul poet a visat c-ar putea sǎ-i aparǎ în orizontul vieții sale pentru a împǎrți destinul sǎu. Luna semnificǎ femeia care poate sǎ dea sens unei existențe, sǎ ghideze un om: „viaggiando” astfel cu el în imensitatea deșerticǎ a materiei, evaporând-o sub razele iubirii. De unde rezultǎ cǎ –  în ciuda îndrǎznelii imaginii, puțin autorizate în poezia de dinainte de suprarealism – putem considera cǎ suntem cu totul îndreptățițiv să alegem expresia curentǎ „a mano a mano” cu toate virtualitǎțile semnificante, printre care, și în primul rând, „blândețea” – una dintre marile nostalgii ale poetului – pe care o sugereazǎ astfel prezența simultanǎ a unei „graziosa luna”, a unei „eterna peregrina” atât de intens și pașnic luminoase, și a unei mâini, prinzând și ținând o altǎ mânǎ într-o intimitate absolut umanǎ.

Și iatǎ celǎlalt exemplu, de fapt contra-exemplul. Primele versuri, nu se puteau mai celebre, ale poemului L’Infinito, sunt:

Sempre caro mi fu questo ermo colle
e questa siepe, che da tanta parte
dell’ultimo orizzonte il guardo esclude[…]

și mǎrturisec cǎ am fost foarte tentat sǎ traduc „questa siepe”, indubitabil un singular, „acest gard” prin „aceste garduri” (ces haies) un plural, ceea ce ar sugera un alt fel de peisaj. În realitate nici mǎcar nu am restabilit singularul în traducerea mea decât în ultimul moment înainte de  publicarea acesteia, scriind de atunci:

Toujours chère me fut cette colline
Solitaire; et chère cette haie
Qui refuse au regard tant de l’ultime
Horizon de ce monde[…]

De ce aceastǎ ezitare? Mai precis pentru cǎ acel Canto notturno, pe lângǎ alte poeme, ne aratǎ cǎ lui Leopardi îi place sǎ-și imagineze cǎlǎtoria, rǎtǎcirea de-a lungul „il deserto piano” al existenței; și cǎ acest deșert, acest spațiu asemenea infinitului, „in suo giro lontano al cielo confina”, cel care lasǎ sǎ se întrevadǎ acolo, în extremitatea privirii, și de aceastǎ datǎ un „ultimo orizzonte”, dar acum, între poet și acest capǎt al lumii, nu cu interpunerea unui obstacol apropiat, ci cu o succesiune infinitǎ de dealuri și de dune, unde coborâm, unde suferim, de unde iar urcǎm: orizontul fiind astfel pentru câteva momente ascuns într-un mod mai mult sau mai puțin parțial, dar în cadrul unui du-te-vino care poartǎ ceea ce, în mare, va fi o duratǎ a existenței. Este ca și cum Leopardi s-ar aventura atunci spre soarta sa cu iluzia unei înaintǎri, și cu opriri pe ici pe colo, dar și cu eliberǎri, așadar în ciuda a tot, cu o speranțǎ. Este ca și cum el știa care neant urlǎ din noaptea sa prezența umanǎ, dar nu îi afirmǎ mai puțin valoarea acestei vorbiri care, în momentul sǎu teluric, încearcǎ, de la mine spre celǎlalt, de la sine la sine, să-i da ca sens vieții hotărâte un absolut, înțeles ca realitatea însǎși și unica realitate, atât de iluzorie pe cât poate fi ambiția noastrǎ, visul nostru. – Și, astfel în spirit cu aceastǎ gândire pe care o cred constantǎ la Leopardi, atât cât este esențial pentru poezie, mi-aș fi dorit mult sǎ-i regǎsesc intuiția și elanul în L’Infinito; aveam o mare dorințǎ de a plasa, între „il guardo” descoperind „interminati spazi” și orizont, în primul plan și acaparant, nu un gard, ci o întreagǎ rețea de bariere joase, împrăștite de-a lungul pantelor, care fiecare sustrǎgea o parte din „l’ultimo orizzonte”, dar fǎrǎ a descuraja pentru atât un poet care ar ști cǎ poate sǎ meargǎ pânǎ la acele limite, atât cea de aici, cât și cele din depǎrtare, de acolo, și sǎ le înconjoare, pentru a cǎuta mai departe, ba chiar și mai departe, sǎ spere încǎ, în ciuda morții, asemenea pǎstorului în dunele Asiei.

Dar sǎ substitui astfel un plural, deschis cǎtre vis, singularului pe care l-a reținut poemul, oricum trebuie sǎ mǎ gândesc destul de bine cǎ asta ar însemna sǎ-l trǎdez pe cel din urmǎ.  Cǎci, sǎ nu ne îndoim de asta, dacǎ în L’Infinito este imaginația acestor „interminati spazi” unde spiritul ar accede la o tǎcere extaticǎ, la o liniște profundǎ – ceea ce poate sǎ parǎ suprema împlinire a unei vieți triumfând asupra propriilor suferințe, asupra angoaselor sale, printr-o experiențǎ a sinelui care nu este posibilǎ decât în timp, prin timp, din „gard în gard” – existǎ de asemenea, atât de aproape și un sentiment foarte accentuat al proximitǎții și chiar al amplorii a „questa siepe”, „de cette haie-ci” (gardu-acesta): ca dovadǎ vântul care rǎsunǎ cu forțǎ printre „plantele” (plantes) care nu pot decât sǎ-i aparținǎ. Delimitarea, gardul, are în poem o realitate în sine, o substanțialitate, o profunzime, și cum acestea sunt acolo chiar cele ale vântului, ale marii exterioritǎți, ale nopții, trebuie sǎ admitem cǎ aceastǎ noapte, acest abis al materiei, aceastǎ țâșnire a neantului au în L’Infinito atâta autoritate asupra sufletului autorului sǎu câtǎ speranțǎ cǎ ar putea sǎ dea sens parcursului existenței, – de unde și tentația de a muri pe care o mǎrturisesc ultimele versuri. Infinitul profunzimii neantului a rǎsunat, gândirea se anuleazǎ, renunțǎ – „se annega” – în acest zgomot asurzitor a ceea ce este dincolo de tot, și fericirea care este mereu dorința lui Leopardi nu este imaginatǎ de aceastǎ datǎ decât ca renunțare: „il naufragar m’è dolce in questo mare”.

Nu aceste „garduri” care se etajeazǎ, poate atât de muzical, în luminǎ, ci „gardu-acesta” de unde se ridicǎ iar noaptea de cernealǎ a vântului, aceea a însǎși adâncurilor, ele însele „ultime”, ale mǎrii.

Și am revenit așadar la traducerea naturalǎ și simplǎ a „questa siepe”. Cu siguranțǎ sunt tentat, o vǎd bine, sǎ regǎsesc pretutindeni la autorul acelor Canti acest act al speranței, acest vis al existenței incarnate, aceastǎ voințǎ de a le exprima prin cuvintele cele mai banale, care-i asigurǎ în ochii mei mǎreția dar și modernitatea sa, fiind mai puțin modern cel care descoperǎ – cu acest poet, de altfel primul, chiar înainte de Mallarmé – non-ființa, vidul infinit sub pașii umani, decât cel care decide cǎ nu are importanțǎ, ființa care vorbește fiind realitatea ca atare și nu dorința sa, singura adevǎratǎ cheie a cunoașterii. Dar trebuie de asemenea sǎ-mi amintesc cǎ nu existǎ instaurare adevǎratǎ a unei gândiri a încarnǎrii decât la cel care mai întâi recunoaște și știe sǎ nu uite faptul non-sensului, al nopții. Chiar dacǎ este atunci cu prețul tentației acelui „naufragar”. Chiar dacǎ poetul riscǎ astfel, în acest moment, de a renunța la intuiția sa cea mai înaltǎ.

© Université de Strasbourg, 2000
Share this Post:

Lasă un răspuns