Ludmila Shumilova: „Cum am devenit o margine de pădure“

|noiembrie 30, 2017|Ilustrații, Nr. 25, Revista de Traduceri Literare

Finistère. Fin de la terre. Finis terræ. Capătul lumii. Penn-ar-Bed în limba bretonă.

Ludmila Shumilova

Ludmila Shumilova

Așa se numește cea mai de vest coastă a Franței, întinzându-se pe 1400 km, mărginită de Mer d’Iroise, cu toate peninsulele, golfurile și nenumărate insule bătute iarna de furtuni și valuri uriașe. Vara, albastrul turcoaz al cerului se reflectă ca într-o oglindă în luciul nisipului alb, dezvelit de reflux. Dacă vrei să fugi de aglomerația turistică, plajele Finisterului sunt destinația ideală. Nici în plin sezon, în stațiunile cele mai populare, nu o să te simți înghesuit pe plajă. Poți găsi oricând un loc unde să nu vezi decît pescărușii care te vor înconjura, sperând să împarți cu ei sandvișul-baghetă de la mica brutărie din oraș. Nu vei auzi decât marea și păsările.

În interiorul teritoriului, un verde intens, ca o promisiune a tinereții veșnice, domină peisajele rurale. În centrul Finisterului, în Monts d’Aree, la poalele stâncilor ascuțite de granit, landele se întind cât vezi cu ochii – iarba lor înaltă e albă primăvara, roșie-aurie toamna și iarna. Pădurile te îmbie cu liniștea lor, cu râurile și cascadele. Drumurile ce șerpuiesc printre câmpuri și vechi așezări cu case și catedrale de piatră sunt marcate de indicatori în franceză și bretonă. În diminețile de toamnă, ceața ridică pădurile deasupra tufelor arămii de ferigă dintre care se ivesc fazanii, vulpile, căprioarele.

Iarna nu e niciodată albă ci mereu verde în câmp, roșie pe cuprinsul landelor. Zăpada cade foarte rar, temperaturile sunt blânde – în noiembrie încep să înflorească zecile de varietăți de camelii, urmate apoi de rododendroni și azalee.

Mă întreb dacă noi ne alegem locul unde trăim sau acesta ne alege pe noi. Mi-a greu să explic cum am ajuns aici, ce m-a chemat. Și de ce am rămas.

Poate că atunci când ai ajuns cu adevărat la o răspântie a vieții, simți nevoia să pleci la capătul lumii, departe de tot ce ți-e familiar, de tot ce ai iubit și detestat, să stai sus, pe faleza de granit și să privești oceanul ce înghite linia orizontului. Mai departe de atît doar albatroșii se avântă. Ești doar tu, pe muchia tare a stâncii, deasupra prăpastiei, despuiat de iluzii, cu mâinile goale, fără niciun fals sentiment de siguranță în buzunare.

Aventura unui nou început, altundeva, în singurătate, nu e dată decât inimilor temerare. În miezul ei, înfășurată într-un adevăr încă necunoscut, stă sămânța propriei renașteri sau a pierzaniei.

Fotografiez locuri din Finistere, plante, animale, oameni. Uneori am o puternică impresie de deja-vu, de parcă am mai trăit și umblat prin aceste locuri. Dar oare cât de demnă de încredere este memoria? Fotografia îmi înlesnește formularea unor întrebări importante despre singurătate, memorie, identitate, despre coordonatele călătoriei mele prin viață, despre felul cum mă raportez la ceilalți. Contemplarea unui anumit peisaj te schimbă, îți reorganizează lumea interioară. În cei patru ani de când trăiesc aici, Finisterul a pătruns în mine prin toți porii și a dizolvat iluzii, dorințe, dureri, puținele certitudini.

Am devenit încet-încet un stol de păsări zburând peste lande, o margine de pădure sau poate un val ce înaintează pe nisipul alb.

Această prezentare necesită JavaScript.

Share this Post:

Lasă un răspuns