Yves Bonnefoy – În cântecul Ofeliei m-am lăsat purtat de melodie

and |septembrie 30, 2017|Editorial, Nr. 23, Revista de Traduceri Literare, Teoria traducerii literare

Comunitatea traducătorilor partea a IX-a

Ce alt text am putea pune drept editorial, chiar azi, în Ziua Internațională a Traducătorului,  dacă nu acestă rafinată pasionată și, totodată, intelectuală declarație de dragoste pentru traducerea literaturii, a lui Yves Bonnefoy, care arată câtă muncă și migală, câtă abnegație și răbdare, dar și de câte lecturi și meditații este nevoie pentru a realiza o traducere de anvergură – așa cum este orice traducere din Shakespeare – , apoi munca intensă făcută cu iubire, retraducerea – o perfecționare continuă a textului de teatru, care se întinde pe mai multe decenii, a piesei Hamlet. Un mare poet, un traducător de clasă, care a făcut și va face cinste mereu și breslei noastre de traducători de literatură. (Peter Sragher)

Traducere de Fabiana Florescu

Traducere de Fabiana Florescu

Patrice Chéreau a vrut sǎ lase vorbirea sǎ vorbeascǎ, sǎ-i permitǎ sǎ desfǎșoare tot sensul operei, și un traducǎtor care s-a oferit el însuși drept regulǎ a strǎdaniei de a nu destrǎma aceastǎ țesǎturǎ verbalǎ care este prin ritmurile sale universul însuși n-a putut – asta va fi mǎrturia mea – decât sǎ resimtǎ o mare plǎcere vǎzându-l cǎ decide astfel, apoi cǎ lucreazǎ alǎturi de el în planul în care acest regizor foarte scrupulos sperǎ ca aceasta sǎ aibǎ loc: adicǎ printr-o lecturǎ în comun a textului și a versiunii sale franceze.

Am discutat așadar despre o serie de aspecte de detaliu, și asta mi-a permis sǎ îmi îmbunǎtǎțesc aceastǎ traducere, care acum este de deja destul de mult timp pe drum spre ceea ce pot sǎ fac mai bine. Întrebǎrile care au apǎrut în aceastǎ situație au fost de douǎ tipuri. Pe de-o parte, Patrice Chéreau avea de fǎcut remarci, care adeseori nu mi s-au pǎrut decât foarte fondate; în acest mod mi-a atras atenția cǎ în cântecul Ofeliei: Tomorrow is Saint Valentine’s day se pierduse în traducerea mea o bunǎ parte din ceea ce are direct. Nu mǎ gândesc niciodatǎ cǎ trebuie sǎ atenuez cruzimea lui Shakespeare, și în Romeo și Julieta sper sǎ fi rǎscumpǎrat îndeajuns, pânǎ la câteva detalii ale planului de fond, subînțelesurile, în special din prima scenǎ, dar în cazul cântecului Ofeliei m-am lǎsat purtat de un soi de melodie, fǎcutǎ din inocențǎ și transparențǎ, pe care mi-o imaginam pe buzele sale, și subordonasem vorbirea acestei arii. Rǎmâne ca Shakespeare sǎ nu-l fi auzit astfel și eu sǎ fi rescris cântecul meu. Cred cǎ versiunea mea din Hamlet , acum publicatǎ, a câștigat mult datoritǎ sagacitǎții lui Chéreau.

Din moment ce exista un alt motiv pentru a relua aceastǎ lecturǎ decât examenul slǎbiciunilor sau frivolitǎților primei lucrǎri, chiar textul era cel care este în sine materie de discuție. O serie de spectatori ai piesei nu știu, dar este totuși de mare importanțǎ, și asta se aseamǎnǎ puțin sistemului de umplere și deschiderilor largi ale lui Peduzzi, cǎ un text din Hamlet  nu este asemenea unuia din Fedra sau chiar din tragediile antice. Nu cunoaștem niciun manuscris al acestuia. Primele publicații ale teatrului lui Shakespeare au fost fǎcute în condiții atât de aventuroase – uneori prin simple transcrieri ale textului ascultat pe scenǎ – de aceea uneori ele se contrazic fǎrǎ a avea la dispoziție mijloace aplicate de analizǎ, mijloace aplicate de criticǎ internǎ sau externǎ. Cine va putea vreodatǎ sǎ dovedeascǎ faptul cǎ Ofelia, purtatǎ de curentul râului cânta fragmente din canticele antice (lauds, cum o dorește acel “second Quarto”) sau capete ale vechilor cântece, acele tunes ale primului Quarto și din Folio? Existǎ întotdeauna motive pentru a privilegia utilizarea uneia sau alteia dintre acele ediții, mai mult sau mai puțin originale, toate urâțite totuși de câteva pasaje total lipsite de sens. În aceste condiții, nu putem citi în englezǎ Hamlet fǎrǎ sǎ recurgem la ediții critice care juxtapun variantele și ne ajutǎ sǎ alegem dintre ele. Și nu putem niciodatǎ sǎ ne simțim total de acord cu toate deciziile vreuneia dintre aceste versiuni, cǎci punctul de vedere al unui editor chiar filolog convins, are întotdeauna ceva subiectiv, adesea cu ciudǎțenii mai mult acutizate decât atenuate printr-un întreg trecut de disensiuni și de polemici, bogate în miraje ce dureazǎ. Fiecare și-a construit al sǎu Hamlet – sau Lear, ori Macbeth – și traducǎtorul trebuie sǎ facǎ la fel.

Ceea ce cauzase de altfel o problemǎ atunci când le Club Francais du Livre a publicat în jurul anilor 1950 un Shakespeare unde textul englez figura alǎturi de traducere, cu un întreg aparat de note critice și de glosare. Trebuia sǎ fie aleasǎ o ediție englezeascǎ mare, completǎ, având toate piesele, trebuia sǎ îi fie cumpǎrate drepturile, iar alegerea maeștrilor întreprinderii operei, Pierre Leyris și Henri Evans, se îndeptase, în mod rezonabil, spre New Cambridge ce tocmai apǎruse atunci. Dar trebuia astfel acum sǎ ne conformǎm, pe cât posibil, textului dobândit, anunțat, care avea de altfel autoritatea studiului cel mai recent, cunoscǎtor al tuturor reflecțiilor și descoperirilor edițiilor anterioare.

Și astfel aveam sǎ coabitez cu Hamletul lui John Dover Wilson și nu m-am plâns, are virtuțile sale, și dacǎ pot spune, șarmul sǎu, sǎ asculți mormǎind un bǎtrân erudit înarmat cu o lupǎ uriașǎ. Dar ideea sa despre teatru și despre viațǎ are ceva puțin desuet, ceea ce îl face contestabil, și începând cu aceastǎ primǎ lucrare am crezut cǎ trebuie sǎ mǎ îndepǎrtez de el, în diferite locuri, cu prețul unei note de traducǎtor. În esențǎ totuși traducerea mea a rǎmas la acest stadiu al ediției shakespeariene; reeditarea în colecția “Folio”, în 1978, nu luase în considerare lucrǎrile care îi urmaserǎ, acelea din anii de dupǎ 1960.

Patrice Chéreau a citit Hamletul lui Dover Wilson, chiar a fǎcut sǎ fie tradusǎ în francezǎ și cartea sa complementarǎ, What happens in Hamlet?, dar a citit și The Arden Shakespeare care deja mie îmi plǎcea foarte mult și, reascultând observațiile sale, mi-a venit în minte faptul cǎ sosise momentul sǎ țin cont de aceastǎ ediție – care dateazǎ din 1982 – de New Oxford ( 1987) și de Riverside. Am profitat deci de ocazie pentru a consulta aceste opere, și acesta a fost motivul unei alte serii de corecturi ale textului meu, pe care i-o datorez de asemenea interesului lui Chéreau pentru vorbirea poeticǎ, în toatǎ profunzimea sa. Sper sǎ pot într-o zi sǎ reiau aceastǎ muncǎ în mod ceva mai sistematic.

Ce amintire mai frumoasǎ pentru mine decât aceste reflecții matinale dedicate unui text inepuizabil! Eram fericit sǎ descopǎr cǎ un regizor al timpului nostru înțelegea cǎ Shakespeare nu este “contemporanul nostru”, pentru atât cât este mai întâi, și în mod total, un om al epocii elisabetane asupra căreia trebuie retrasate categoriile și astǎzi uneori dispersate, pentru a percepe prin ce ocoliș își va revela ea universalul. Descifrare care singurǎ permite regǎsirea acestei mișcǎri, acestei ardori a momentului invenției, intuiției, pe care o reprezintǎ orice mare operǎ; și de a se detașa de stereotipurile noastre de astǎzi pe lângǎ care este atât de ușor sǎ treci.

Încǎ ceva. De ce calul bǎtrânului Hamlet, în aparițiile sale de la începutul operei are acest mare efect asupra spectatorilor? De ce percepem noi, în mod încǎ obscur, cǎ semnificǎ, cǎ el se adaugǎ dimensiunilor și sensului angoasei care se acumuleazǎ? Pentru cǎ dobitocul este viața – conștiința poate – care nu dispune de limbaj, și manifestǎ aceste forțe elementare în planul cǎrora faptul uman, oricât de îmbogǎțit ar fi de cuceririle sale și de visele sale, nu este decât o iluzie fǎrǎ substanțǎ, chiar din acest unghi al morții – a “misterioasei frontiere”. De unde o descentrare, nu mai putem sǎ uitǎm acel “not to be”, precaritatea, natura paradoxalǎ,  a actului de afirmare pe care umanitatea totuși simte cǎ trebuie sǎ se împlineascǎ: și iatǎ spiritul atras de reflecția sa cea mai înaltǎ, cea care cere în mod precis vorbirea pe care o cuprinde ritmul. Acest cal, acest roib superb, epatând prin valuri de culoare pline de viațǎ acolo unde se acumuleazǎ angoasa, aceastǎ surdǎ galopare pe loc care în curând își va purta cavalerul în incertitudine, este abisul care ne înconjoarǎ, vertijul care ne cuprinde, este noaptea din vorbirea noastrǎ, este reamintirea cǎ în vorbirea tragicǎ totul se joacǎ. Și elibereazǎ acel “Cine se îndreaptǎ într-acolo?” al primelor cuvinte ale piesei într-un mod care îmi pare perfect shakespearian.

Share this Post:

Lasă un răspuns