Veronika Dintinjana – Între Apologie, femeia-totem și Musei Capitolini

and |septembrie 30, 2017|Atelierul traducătorului literar, Nr. 23, Revista de Traduceri Literare

Formal, poezia autoarei si doctoriței Veronika Dintinjana nu este greu de tradus. Putem pretinde însă vreodata că poezia „nu este“ greu de tradus? Stilul său mai degraba lejer, aproape narativ, reprezinta o facilitate însemnată pentru traducător.

Traducere și prezentare de Mircea Dan Duță

Traducere și prezentare de Mircea Dan Duță

Au apărut, desigur, așa cum se întâmplă între oricare două liimbi, și cu atât mai mult între o limbă slavă și una de origine romanică, probleme legate în principal de transpunerea idiomurilor, pe care, așa cum am notat și pe marginea textului și cum avem obiceiul, am încercat să le rezolvăm mai degrabă prin „apropriere” decât prin „alienare”, așadar prin identificarea unei expresii cu un sens similar sau cât mai asemănător în limba română, cu prețul „trădării” alcătuirii inițiale a frazei în originalul sloven:

  • în loc de nu-mi trebuie Toscana, nu-mi trebuie vară, am preferat formularea mai firească în limba română nu-mi trebuie farmecul unei veri în Toscana;
  • în locul arhaismului prsnița, care în slovenă este denumirea oficială pentru „osul pieptului”, deși termenul există, cu caracter pronunțat arhaizant și regional, utilizat în teritorii extrem de restrânse, și în limba română, am preferat termenul medical modern stern, și utilizat atât în limbajul științific, cât și în acela de zi cu zi;
  • am renunțat la task-ul probabil imposibil de a găsi o traducere a unui joc de cuvinte rimat între termeni care desemnau în slovenă scrierea și respirația;

(Antrenament pentru respirație ritmică)

  • în locul idiomului sloven până la cea mai mică bucată de slănină, am folosit o expresie românească având același sens, au cântărit situaţia în cele mai mici detalii dar la fel de familiară cititorului român pe cât este originalul sloven pentru limba-sursă;
  • am transpus formularea greoaie și aproape de neînțeles pentru limba română ca un buştean priponit cu frânghii lipsite de cârlige întăritoare prin varianta mult mai firească și semantic echivalentă ca un buștean prea strâns priponit în coasta dealului

      (Απολογία)

  • am preferat expresiei clipele unei vieţi micuţe varianta clipe ale unei picături de viaţă, din cauza modului evident mai firesc în care sună în limba româmă
  • și, din același motiv, varianta în asprimea sufletului originalului sloven în asprime(a ei) / a caracterului ei.

(Saskia)

Așadar, până la proba contrarie, nimic spectaculos, niciun fel de probleme cu care traducătorul nu   s-ar întâlni în mod obișnuit în activitatea de traducere a poeziei.

Dar ne-am obișnuti deja ca fiecare element de specificitate a textului să fie purtător și al unor capcane sau cel puțin al unor provocări pentru traducător. Or, tocmai caracterul narativ, la limita povestirii, despre care aminteam la început, al textelor Veronikăi Dintinjana ne-a supus unor astfel de încercări.

Trimiterile evidente la mituri ale Greciei antice din Απολογία ne-au obligat să apelăm, mai ales înspre finalul textului, la elemente de limbaj arhaic, cu parfum de „legende ale Olimpului”, anticipând ritualul barbar al sacrificului a cărui sugestie ne-a ținut într-o stare de tensiune, de așteptare mocnită, pe parcursul întregului text:

O viaţă-i tot ce are-orice cârmuitor.
O, fiica mea, mă iartă, rogu-te, dară vântul ni-i de-mare trebuinţă. Şi-aceasta drept acuma,     ne-ntârziat.

Un limbaj arhaizant de alt tip, amintind mai degrabă de pasajele moralizatoare ale Bibliei, dar și de avertismentele prezente în paginile sale, ne-a fost impus de stilul pe care autoarea îl abordează în Saskia, unul dintre cele mai reușite din întregul volum Abecedarul semnelor, din care au fost selectate textele prezente și analizate aici:

Pictează ce-i în faţa ta, picteaz-o şi pe ea, pe cea
ce – încă – nu te-a părăsit. Până când moartea vă va despărţi.
Oare pricepi de ce-i nevoie pentru toate acestea? Doar cu ce ai
doar cu-astă seacă, grosolană zugrăvire,
tu soaţa să-ţi slăveşti precum pe mâinile-ţi dibace
şi lumina. Slăveşte totodată tenebrele şi umbra,
căci ele pânza o preschimbă în tablou.
Căci ele Timpu-n chip de viaţă îl cioplesc.
Fiece oră, orice urmă ce pensula ţi-o lasă pe hârtie ţi-s date cu-mprumut
de al luminii şi al umbrelor Stăpân,
al celor văzute şi nevăzute.
Cuvine-se ca-n orice ceas al zilei,
penelu-n mână fără preget tu să-l iei
şi prin păienjenişul de contururi ce pe hârtie s-or isca,
despre luminile de peste timp,
despre imaginile cufundate-n beznă tu să mărturiseşti.

În schimb, limbajul concentrat, „civil” până la proba contrarie, menit a sublinia prin fraze scurte și frapante dramatismul situației descrise – da, și în același timp povestite, fiindcă este vorba despre Veronika Dintinjana, nu despre altă autoare – din Vrabia printr-un geam de spital impunea o traducere pe măsură, bazată pe o la fel de riguroasă și „nemiloasă” împărțire a textului în propoziții, pe un verbiaj în același timp contemporan și de fiecare zi și, nu în ultimul rând, pe argumentarea credibilă a „personajului” pe jumătate fantastic al vrabiei care este martora, însoțitoarea și, într-o anumită măsură, complicea întâmplătoare, dar în niciun caz benevolă a morții:

I se citea groaza în ochi.
Am zburat. Nu făcusem parte
din viaţa lui,
aşa că era normal să nu-i împart
nici moartea.
M-am întors după o jumătatede oră
să ciugulesc firimiturile de pâine
rămase de la prânz.

Cel mai interesant, poate, în materie de provocare pentru traducător, este poemul cu iz în același timp „roman, latini și italian” (oricât de contradictorie ar putea părea alăturarea), Musei Capitolini. Această apologie a frumuseții și tinereții masculine, dar și a paternității arată aproape straniu în contextul întregului volum și mai ales în raport cu acea parte a sa alcătuită din poeme de tip Saskia: ce legătură poate avea înțelegerea profundă a dramei femeii-mame în curs de îmbătrânire cu omagiul adus unui padre tânăr și atrăgător descris în plin proces de joacă și iubire paternală față de băiețelul său, și el frumos precum un zeu (nu, nu grec și nici roman, ni se subliniază destul de insistent că amândoi sunt bruneți și cu pielea brună), fără ca aici să apară măcar vreo urmă de conotație sau perversiune sexuală, așa cum este atât de la modă astăzi, mai ales în produsele oferite de literatura „politic corectă”? De unde această idealizare a unei relații tată-fiu descrisă – în mod fermecător – cu concursul elementelor senzual-tactile, dar, repetăm, fără depășirea frontierei dinolo de care lucrurile și-ar putea pierde puritatea la care, ca cititori sau analiști ai fenomenului literar al ultimilor douăzeci de ani, nici nu mai visam să o regăsim într-un poem de o asemenea natură? Oarea Musei Capitolini nu este o „trădare” față de Saskia? Răspunsul pe care îl propunem poate părea aproape „strigător la cer”: cele două poeme sunt complementare; simbolic vorbind, Saskia (sau femeia descrisă acolo) este „autoarea morală” (sau poate mai degrabă nostalgică, sentimentală) a Musei Capitolini, femeia (întruchipând, desigur, autoarea) care spune adio tinereții, aruncându-i o ultimă privire încărcată de jind, nostalgie și, poate, de o anumită nuanță de regret, către ceea ce nu i se va mai întoarce, a pierdut sau, cel mai probabil, nu a avut niciodată: un bărbat și un copil (băiat, desigur) pe care să îi poată identifica unor modele estetice (cum altfel – clasice), un „lux” pe care, probabil, viața i l-a interzis cu aceeași rigoare cu care paznicul de la Musei Capitolini ne interzice să atingem exponatele. Întrucât, la urma urmei, lucrurile de care nu am avut parte în viață ne sunt la fel de inaccesibile și de îndepărtate precum niște exponate de muzeu cu o vechime de câteva mii de ani, purtătoare ale unei alte lumi la propriu și la figurat îngropate în grădina unei villa romane. Nu este lipsit de importanță nici detaliul că autoarea-observatoare (în spiritul Grupului Mü, am putea-o numi chiar autoare subiectivă) se află la o vârstă a erudiției și a maturității creatoare care îi permit astfel de paralele și considerații:

Aici, asupra acestei mâini de tată,
s-a oprit timpul,
nu în templul lui Jupiter,
nici dincolo de nori.
(Eu şi cartea în care scrie că poezia
nici nu poate visa
să rămână în afara istoriei.)
Crăpături în piatră,
pe care doar un ochi pătrunzător le poate iscodi.
Ceva din mine, ceva ce nu se poate împăca
cu trecutul, o beatitudine care răneşte, la fel
precum văzduhul ce-o-nconjoară,
ferind-o de atingeri,
un muzeu al ruinelor şi al rămăşiţelor
un basorelief ce-nfăţişează un tată sărutându-şi fiul.

Veronika Dintijnana

Veronika Dintijnana

Având în vedere toate acestea, limbajul poemului – și, implicit, al traducerii – nu putea fi decât unul complex, erudit, presărat cu citate latine și italienești, cu trimiteri la mitologia antică romană și realitățile italiene contemporane („Contrattacco, babbo!”, „Non toccare!”), prin sublinierea în principal a paralelelor, a asemănărilor dintre aceste două lumi care, ni se sugerează, în pofida oricărei logici a trecerii unidimensionale a timpului, se influențează și se „moștenesc” reciproc.

Dacă Saskia este asumarea de către femeia, autoarea și intelectuala Veronika Dintinjana a condiției și a dramei femeii-totem, a mamei uscate, zbârite și cu lacrimile secate care a supraviețuit nu numai nașterilor și ipoteticelor morți ale propriilor copiii, ci și propriei – fie și simbolice – treceri în neființă, Musei Capitolini înseamnă împăcarea peste timp a aceleiași femei-totem cu tot ceea ce a durut-o pe parcursul întregii existențe care, la acest nivel, include atât viața, cât și moartea, argumentând încă o dată, de data aceasta cu argumente existențiale, scurgerea timpului în dublu sens.

La fel ca eroii săi din avion și din muzeu, la fel ca femeia ce-și depășește condiția vieții și a morții prin capacitatea de a/și usca plânsu și ucide durerea, poezia Veronikăi Dintinjana trăiește și dincolo de coperțile volumelor sale, după ce, citite, pătrunse și închise, acestea își regăsesc locul pe raftul din bibliotecă. Pentru a treia oară, existența depășește viața și învinge moartea.

Veronika Dintinjana este poetă și traducătoare slovenă. A primit în anul 2002 premiul celei mai bune poete la Festivalul de Poezie Tânără din Slovenia. Primul ei volum de poezie a fost Rumeno gori grm forzicij (Galbenul arde liliacul) și a primit distincția Cea mai bună carte de debut la Târgul de Carte Sloven din 2008, când a câștigat și primul turneu de poezie și al 6-lea Concurs de slam de la Ljubljana. Poeziile ei au fost traduse în engleză, spaniolă, galiciană, franceză, germană, olandeză și română. A doua carte se intitulează V suhem doku (În docul uscat, 2016). A tradus eseuri de Louise Glück, Muriel Rukeyser, Denise Levertov, Ursula K. Le Guin, Stanley Kunitz, Ciaran O’Driscoll. A fost una dintre traducătoarele antologiei de poezie irlandeză a secolului XX, intitulată Čudovita Usta (Gura minunată). Este întemeietoarea și managerul Societății de artă și literatură ”Kentaver Arts and Literature Society”m care organizează din 2005 lecturi poetice lunare Mlade Rime la Ljubljana. De asemenea, este redactor-șef și editează un ciclu de cărți de poezie clasică în traducere.

Vaja v avtomatskem dihanjuAntrenament pentru respiraţie1 ritmică
spet pišem
opoldne, ponoči, zjutraj
vaja v avtomatskem pisanju
nizanje misli in metafor
brez odgovornosti
brez ambicije trajati

pesmi brez obešencev
brez umrlih sorodnikov
brez dišeče kože ljubimcev
rož in grmov
oropane
in prazne

neuspel poskus oživljanja
papir ne poka pod dlanmi
kakor rebra in prsnica
knjige po smrti ne zasmrdijo
držijo se jih le prah in madeži
kave ali čaja

nihče ni nenadomestljiv
ponoči sanjam, zjutraj se mi razodene
pomen: trik ni v izjemnosti, bolj enostavno je:
biti nenadomestljiv za nekoga –
ni nujno Toskana, ni nujno poletje
niti ni nujno, da traja

to je najtežje, zato vadim
vsak dih sproti
Antrenament pentru respiraţie ritmică

iarăşi scriu
după-amiaza, noaptea, dimineaţa,
mă antrenez să scriu ritmic
şir de gânduri şi metafore
fără să-mi asum răspunderea pentru ele
fără pretenţia că vor avea viaţă lungă

poeme în care nu se spânzură nimeni
nu moare nicio rudă
nu apar amanţi cu pielea parfumată
flori şi nici desişuri,
poeme spoliate
şi fără conţinut

zadarnică strădanie de reînviere
mâinile nu frâng hârtia
precum pe o coastă sau osul din coşul pieptului2
după moarte, cărţile nu duhnesc
le năpădesc doar praful şi petele de cafea sau de ceai


nimeni nu este de neînlocuit
ce visez noaptea se mi desluşeşte ziua
pentru mine, ideea nu e să ies din comun, e mult mai simplu de-atât:
vreau să existe cineva pentru care să fiu de neînlocuit
nu-mi trebuie farmecul unei veri în Toscana3
nu trebuie nici măcar ca toată chestia asta să aibă viaţă lungă

şi asta-i cel mai greu, de aceea m-antrenez
să respir ritmic
1. Nu am reuşit să redau în română jocul de cuvinte v pisanju / v dihanju i.e. în scriere / în respiraţie.
2. Prefer aceasta variantă descriptivă neologismului stern, întrucât forma prsnica din slovenă, deşi nu este un arhaism propriu-zis, ci denumirea obişnuită pentru stern, are totuşi o origine foarte veche şi derivă de la cuvântul piept.
3. Mot-a-mot: nu-mi trebuie Toscana, nu-mi trebuie vară, dar sensul este cel pe care l-am trecut în traducerea textului şi mi se pare mai poetic aşa.
Vrabec, skoz bolnišnično oknoVrabia printr-un geam de spital
Videl sem smrt,
kako je prisedla na posteljo in si sezula copate.
Pritisk mu je padel,
obraz je postal bel, ko je legla.
Oči prestrašene.
Odletel sem ven. Ker nisem imel
deleža pri njegovem življenju,
je bilo edino prav, da nimam deleža
pri njegovi smrti.
Čez pol ure sem se vrnil
po krušne drobtine,
ki so ostale od kosila.
Am văzut moartea
aşezându-se pe patul lui şi scoţându-şi papucii.
Când s-a culcat ea pe pat,
lui i-a scăzut tensiunea şi s-a făcut alb la faţă
I se citea groaza în ochi.
Am zburat. Nu făcusem parte
din viaţa lui,
aşa că era normal să nu-i impart
nici moartea.
M-am întors după o jumătate de oră
să ciugulesc firimiturile de pâine
rămase de la prânz.
ΑπολογίαΑπολογία
Ladje, naložene do zadnjega noža,
čakajo. Vsak dan zamude
stane bogastvo, najeti morilci
postajajo nestrpni, tresejo se jim roke,
ko gredo mimo neprerezani vratovi
miroljubnih meščanov. Ministri trepetajo,
da se vsa stvar ne obrne proti njim,
čeprav so načrti dobri, izračunani
do zadnjega kosa slanine natančno.

Nič strašnejšega ni: zjutraj
se namesto vetra dvigne sonce.

Obvisi na nebu, kot klada na klancu,
in nikjer sekire. Samo napeta vrv ne poči.
Sonce obsedi na sèncih,
krona vse močneje stiska lobanjo.
Eno življenje je vse, kar ima vladar.

Oprosti, hčerka, toda potrebujemo veter,
in to nemudoma.
Încărcate până la refuz, corăbiile
aşteaptă. Fiecare zi de aşteptare
costă o avere. Mercenarii de pe corăbiile mele
îşi pierd răbdarea, încep să le tremure mâinile
atunci când cetăţenii paşnici cu capetele încă pe umeri
trec prin apropierea lor. Miniştrii mei tremură
la gândul că lucrurile s-ar putea întoarce împotriva lor,
deşi au plănuit bine totul, au cântărit
situaţia în cele mai mici detalii .

Nimic nu este mai înspăimântător decât soarele
care se ridică în fiecare dimineaţă în locul vântului,

rămânând suspendat pe boltă ca un buştean
prea strâns priponit în coasta dealului.
Soarele îmi apasă tâmplele.
Coroana îmi striveşte craniul cu toată greutatea sa.
O viaţă-i tot ce are-orice cârmuitor.

O, fiica mea, mă iartă, rogu-te, dară vântul ni-i de-mare trebuinţă. Şi-aceasta drept acuma, ne-ntârziat.
Musei CapitoliniMusei Capitolini
Med poletom domov sedim ob oknu,
na drugi strani prehoda oče in sin,
oče mlad, star morda trideset, temnolas, lep,
sin star šest ali sedem let,
enakih las, polnejših lic;
igrata se, očka ga žgečka, poljublja
po licih, vratu, ramenih in rokah,
deček se smeje, med smehom
ga poljublja nazaj: »Contrattacco, babbo!«
Oče ga poboža po trebuhu – kolikšna nežnost,
kar si lahko delita le oče in sin,
o tej nežnosti tudi ženske nič ne vedo.
Tako lepa sta,
kakor kipi v kapitolinskih muzejih,
izkopani z vrtov rimske vile,
gladki in sijoči, da bi se jih dotaknil,
bogovi, nimfe, živali,
popolni v svojem svetu,
NON TOCCARE! opozori varuhinja muzeja,
dotikanje uniči in umaže,
kar mora trajati.
Je mogoče čutiti do kipov tolikšno nežnost?
Roko očeta, ki ga ni
v Jupitrovem templju
ali nad oblaki,
čas se je tu ustavil
(jaz in knjiga, ki pravi, da poezija
ni imela najmanjše možnosti
ostati zunaj zgodovine).
Razpoke v kamnu,
ki jih zazna le budno oko.
Nekaj v meni, kar se ne more pomiriti
s preteklostjo, milina, kjer enako rani
zrak, ki jo obkroža
in preprečuje dotik,
muzej razbitin in ostankov,
relief očeta, ki poljublja sina.
În avionul către casă, am locul de la geam.
Pe partea cealaltă a culoarului, un tată şi un fiu.
Tatăl este tânăr, să aibă vreo treizeci de ani. Este brunet şi frumos.
Fiul are vreo cinci sau şase ani,
părul este la fel ca al tatălui, dar are obrajii mai bucălaţi.
Se joacă împreună. Tatăl îl gâdilă, îl pupă pe
obraji, pe gât, pe umeri şi pe braţe.
Băieţelul râde şi, râzând,
îi răspunde la săruturi: »Contrattacco, babbo!«
Tatăl îi mângâie burtica. O asemenea tandreţe
poate exista numai între tată şi fiu.
Nici măcar femeile nu au habar despre ea.
Sunt frumoşi
precum statuile expuse la Muzeul Capitoliului,
dezgropate din grădina vreunei ville romane.
Au pielea netedă şi atâta de strălucitoare, că-ţi vine să-i atingi - zei, nimfe, creaturi
desăvârşite în lumea lor.
NON TOCCARE!, te avertizează paznicul muzeului, c
ăci atingerea omului ar putea strica şi pângări
ceea ce e menit a dăinui.
Dar poţi oare simţi o asemenea tandreţe faţă de statui?
Aici, asupra acestei mâini de tată,
s-a oprit timpul,
nu în templul lui Jupiter,
nici dincolo de nori.
(Eu şi cartea în care scrie că poezia
nici nu poate visa
să rămână în afara istoriei.)
Crăpături în piatră,
pe care doar un ochi pătrunzător le poate iscodi.
Ceva din mine, ceva ce nu se poate împăca
cu trecutul, o beatitudine care răneşte, la fel
precum văzduhul ce-o-nconjoară,
ferind-o de atingeri,
un muzeu al ruinelor şi al rămăşiţelor
un basorelief ce-nfăţişează un tată sărutându-şi fiul.
SaskiaSaskia
Naslikati to žensko, ženo,
njeno mehko kožo, njen vonj,
preden se umije po napornem dnevu,
kako puhti iz vseh pregibov,
kjer se deli telesa lepijo med sabo.
Način, kako si spne lase,
kako ji vsake toliko uide koder, kako
se nasmehne. Kako se ji tresejo
prsi v smehu, kako v ljubezni in kako po njej.
Kako speča ne sluti, da skiciraš njene odtise
v blazinah, njene gube, vse trenutke
majhnega življenja stisnjene
v bežen poljub snopa svetlobe s kožo.
Sledi donošenih otrok na njenem trebuhu,
sledi nedonošenih in prezgodaj vzetih k Bogu
v kotičkih njenih ust in oči,
v ostrini, v odmaknjenosti izraza
tik pred zoro ali ko se spet končuje dan
in dobi žalost neprebojen, mrzel lesk jekla.
Slikati, kar je pred tabo, tudi njo,
ki te ni zapustila, še. Dokler vaju smrt ne loči.
Razumeš, kaj je treba? Skozi to, kar imaš,
skozi golo vulgarno deskriptivnost,
hvali svojo ženo, hvali spretnost svojih rok
in svetlobo. Hvali tudi temo in sence,
zaradi njih postane platno slika.
Zaradi njih postane čas življenje.
Sleherna ura in gib čopiča sta le posojena,
pripadata gospodarju svetlobe in sence,
vidnih in nevidnih stvari.
Prav je, da ob vsaki uri dneva
brez odlašanja vzameš v roko svinčnik
in z mrežo črt rastočih na papirju
pričaš o svetlobi onkraj časa,
o podobah tostran senc.
Pe-astă femeie, a ta nevastă, s-o pictezi,
pielea ei fină, aroma ei
înainte de a se spăla după o zi extenuantă,
felul cum ţâşneşte dintre toate cutele
ce-i împreunează părţile trupului.
Felul cum îşi prinde părul,
cum, din când în când, câte o şuviţă scapă din strânsoare, felul cum
zâmbeşte. Cum îi tresaltă
sânii atunci când râde, atunci când iubeşte - şi după aceea.
Felul cum, adormită, nu bănuieşte că schiţezi în desen urmele fiinţei
sale pe perne, ridurile, încruntările, toate acele clipe
ale unei picături de viaţă1 concentrate
în sărutul efemer al razei de soare cu pielea.
Urmele pruncilor zămisliţi pe pântecul,
urmele celora lepădaţi ori la Domnul prea de timpuriu plecaţi,
încrustate în colţurile gurii şi ale ochilor,
în asprimea sufletului2, în închistarea chipului
în faptul zorilor ori către săvâşirea zilei
când tristeţea ia locul nepătrunsei măşti de-oţel.
Pictează ce-i în faţa ta, picteaz-o şi pe ea, pe cea
ce - încă - nu te-a părăsit. Până când moartea vă va despărţi.
Oare pricepi de ce-i nevoie pentru toate acestea? Doar cu ce ai
doar cu-astă seacă, grosolană zugrăvire,
tu soaţa să-ţi slăveşti precum pe mâinile-ţi dibace
şi lumina. Slăveşte totodată tenebrele şi umbra,
căci ele pânza o preschimbă în tablou.
Căci ele Timpu-n chip de viaţă îl cioplesc.
Fiece oră, orice urmă ce pensula ţi-o lasă pe hârtie ţi-s date cu-mprumut
de al luminii şi al umbrelor Stăpân,
al celor văzute şi nevăzute.
Cuvine-se ca-n orice ceas al zilei,
penelu-n mână fără preget tu să-l iei
şi prin păienjenişul de contururi ce pe hârtie s-or isca,
despre luminile de peste timp,
despre imaginile cufundate-n beznă tu să mărturiseşti.
1. În traducere directă: clipele unei vieţi micuţe.
2. În traducere directă: în asprime(a ei) / a caracterului ei.
Share this Post:

Lasă un răspuns