Stanisław Barańczak, Mușcă-ți limba

and |septembrie 30, 2017|Atelierul traducătorului literar, Nr. 23, Revista de Traduceri Literare

Poet, critic, traducător, profesor, Stanisław Barańczak (1946-2014) a absolvit studiile de filologie polonă la Universitatea din Poznań, specializându-se în teorie literară. A făcut parte din generaţia Noului Val din Polonia anilor ’70, când, în urma evenimentelor din martie 1968, s-a prefigurat clar dezacordul dintre politică şi realitatea cotidiană, ceea ce s-a materializat ulterior în revolte, greve, manifestaţii, demonstraţii de stradă, care au prefigurat criza ideologiei comuniste şi, în final, după două decenii, prăbuşirea sistemului.

Traducere de Constantin Geambașu © Antoaneta Olteanu

Traducere de Constantin Geambașu © Antoaneta Olteanu

Poeţii Noului Val (R. Krynicki, S. Barańczak, A. Zagajewski, J. Kornhauser, etc.) s-au angajat în această confruntare, scriind poezii, articole, eseuri de rezonanţă în conştiinţa publică. Numele lui Barańczak s-a aflat pe o listă specială a autorilor cenzuraţi în mod deosebit, fiind nevoit să publice sub diferite pseudonime. Începând cu anul 1977 i s-a interzis să mai publice din cauza implicării în acţiuni subversive, îndreptate împotriva regimului (a făcut parte din Comitetul de Apărare a Muncitorilor şi din mişcarea sindicală Solidaritatea(.

În anul 1981 a reuşit să plece în SUA, ocupând postul de profesor la Universitatea Harvard (Catedra de slavistică, unde a predat cursrui de literatură polonă). A publicat numeroase volume de poezie şi de eseuri şi a desfăşurat o impresionantă muncă de traducere. Un loc important pe lista impunătoare a operei sale îl ocupă volumul Salvate prin traducere (Ocalone w tłumaczeniu), publicat în anul 1992, în care abordează mai multe aspecte ale artei traducerii: echivalenţa, polisemia, arhaizarea, dominanta semnatică etc., alături de analize şi eşantiaone concrete în propria traducere. Un efort considerabil a depus în pregătrirea şi publicarea unor noi versiuni din piesele lui Shakespeare.

Propia creaţie poetică se caracterizează prin diversitate tematică şi prozodică. În prima etapă, o parte semnificativă a versurilor lui Stanisław Barańczak se află sub semnul poeziei politice, demonstrând forţa sugestivă a poeziei în perceperea şi transmiterea imaginilor, impactul ei social. Astăzi scriitorul este uşor altfel perceput, fiind în primul rând un poet metafizic. A tradus numeroase poeme ale poeţilor metafizici englezi (vezi Antologia poeziei engleze metafizice din secolul al XVII-lea, 1991), dar şi lirică metafizică a unor poeţi de limbă engleză, îndeosebi după ce s-a stabilit în Statele Unite, intrând în legătură directă cu orientările poetice şi teoretice predominante în această parte de lume (printre alţii, Hugh Audon, Seamus Heaney, Thomas Hardy, T. S. Eliot, Robert Frost). Problematica metafizică a fost prezentă încă de la început, dar a cunoscut o gradare care s-a accentuat în cele mai noi poezii, unde se conturează un dialog cu Dumnezeu, o revoltă, pentru a reaminti condiţia şi nedreptatea umană.

Fireşte, Barańczak este un viruoz al limbii (nu întâmplător direcţia Noului Val a fost caracterizată prin sintagma „poezie lingvistică”), un moralist, dar şi un poet existenţial. În poezia lui există multe elemente somatice (tatăl lui a fost schirurg, iar mama stomatolog), durere a trupului, simptome ale bolii. De asemenea, este un poet al dragostei, în primul rând faţă de soţie (căreia i-a dedicat toate volumele, iar în mod special poezia Plângea în noapte, în volumul Precizie chirurgicală). El este totodată un meloman (vezi, printre altele, versurile pe muzica lui Franz Schubert). Există multe trimiteri la poeziile pe care le-a tradus, ceea ce relevă caracterul dialogic al creaţiei sale.

O atenţie deosebită merită plachetele scrise în emigraţie, în a doua etapă a creaţiei, readucând în atenţia cititorilor problematica omului contemporan. Un moment de răscruce în biografia poetului a fost plecarea pe un alt continent (vezi tema emigraţiei şi a condiţiei de emigrant). Aici se vede, de asemenea, relaţia dintre identitate şi alteritate, destinul aparte al poetului. Sugestivă este în acest sens poezia din ciclul omonim Atlantida (Atlantyda), o amintire din armată, dar se subliniază în primul rând specificul, alteritatea – exact ca Atlantida – a lumii comuniste, cu care subiectul nu a reuşit niciodată să se identifice. Multe poezii lasă să se întrevadă legătura dintre artă şi artist (perfecţiunea artei în raport cu fragilitatea autorului), consonanţa dintre poezie şi lume, frământările şi obligaţiile poetului.

În pofida diversităţii tematice şi existenţiale, Barańczak reuşeşte să transmită un mesaj clar, ne spune că dacă iubeşti pe cineva sau ceva, c[ se opune trecerii timpului şi nimicniciei. În felul acesta, poetul se pronunţă de partea sensului, a ordinii lumii, pentru a ne apăra în faţa oceanului vieţii, care ne poate înghiţi (vezi poezia Navigând spre Sutton Island).

Stanisław Barańczak poate fi o mare provocare pentru orice traducător datorită „preciziei chirurgicale” a limbajului. Cuvintele se supun şi alcătuiesc structuri organice, coerente, inteligibile, stăpânite de o minte logică şi ordonată. S-ar părea ca acest lucru să înlesnească munca traducătorului. Dimpotrivă, intervine problema sinonimiei, a cuvintelor polisemantice, a expresiilor idiomatice, a jocului de cuvinte, a ritmului. Rareori se întâmplă ca un traducător să întrunească toate condiţiile pe care le impune şi le demonstrează Barańczak însuşi: poet, teoretician şi traducător. Din fericire, nu toate poeziile păstrează ritmul tridecasilabic, iar un poet valoros merită să fie tradus chiar şi într-o versiune filologică riguroasă. Poezia lui Barańczak ridică toate dificultăţile despre care vorbeşte în volumul său teoretic şi analitic Salvate prin traducere: polisemia, echivalenţa, dominanta semantică etc.

Consider că traducerea poetului polonez are gradul de dificultate 9.

 

N.N. próbuje sobie przypomnieć słowa modlitwyN.N. încearcă să-și aducă aminte cuvintele rugăciunii
Ojcze nasz, któryś jest niemy,
który nie odpowiesz na żadne wołanie,
a tylko rykiem syren co rano dajesz znać,
że świat ciągle jeszcze istnieje,
przemów:
ta dziewczyna jadąca tramwajem do pracy
w tandetnym płaszczu z trzema pierścionkami na palcach,
z resztą snu w zapuchniętych oczach,
musi usłyszeć Twój głos,
musi usłyszeć Twój głos, by się zbudzić
w ten jeszcze jeden świt.

Ojcze nasz, ktory nic nie wiesz,
ktory nie patrzysz nawet na tę ziemię,
a tylko codzienną gazetą obwieszczasz, że świat, że nasz świat,
trwa uporządkowany: spójrz,
ten mężczyzna siedzący za stołem, schylony
nad kotletem mielonym, setką wódki, płachtą
popołudniówki tłustą od sosu i druku,
musi wiedzieć, że ty także wiesz,
musi wiedzieć, że wiesz, aby przeżyć
ten jeszcze jeden dzień.

Ojcze nasz, którego nie ma,
Którego imienia nikt nawet nie wzywa
prócz dydaktycznych broszur piszących Cię z małej litery,
bo świat radzi sobie bez Ciebie,
bądź:
ten człowiek, który kładzie się spać i przelicza
wszystkie te dzisiejsze
kłamstwa, lęki, zdrady,
wszystkie hańby konieczne i usprawiedliwione
musi wierzyć, żeś jednak jest,
musi wierzyć, żeś jest, aby przespać
tę jeszcze jedną noc.
Tatăl nostru care ești mut,
care nu răspunzi la nicio chemare,
ci doar prin răcnetul sirenelor în fiecare dimineață dai semnalul că lumea
încă mai există,
vorbește:
această fată ce merge cu tramvaiul la lucru,
într-un pardesiu ieftin, cu trei inele
pe degete, cu restul de somn în ochii umflați,
trebuie să audă glasul Tău,
trebuie să audă glasul Tău pentru a se trezi
și în zorii aceștia.

Tatăl nostru care nu știi nimic,
care nu te uiți nici măcar la pământul acesta,
ci doar anunți în ziarul de fiecare zi că lumea, că lumea noastră
dăinuie în ordine,
privește:
acest bărbat ce stă la masă, aplecat
asupra unui cotlet, a unei sute de vodcă, a unei pagini
din ziarul de după amiază plin de sos și de litere ude,
trebuie să știe că și Tu știi,
trebuie să știe că știi, pentru a supraviețui
și ziua aceasta.

Tatăl nostru care nu exiști,
al cărui nume nimeni nici măcar nu-l strigă,
în afara broșurilor didactice care Te scriu cu literă mică, fiindcă lumea
se descurcă fără Tine,
fii:
omul care merge la culcare și-și numără
toate minciunile de azi, temerile, trădările,
toate mizeriile necesare și justificate,
trebuie să creadă că exiști pentru a dormi
și în această noapte.
Spójrzmy prawdzie w oczySă privim adevărul în ochi
Spójrzmy prawdzie w oczy: w nieobecne
oczy potrąconego przypadkowo
przechodnia z podniesionym kołnierzem; w stężałe
oczy wzniesione ku tablicy z odjazdami
dalekobieżnych pociągów; w krótkowzroczne
oczy wpatrzone z bliska w gazetowy petit;
w oczy pośpiesznie obmywane rankiem
z nieposłusznego snu, pośpiesznie ocierane
za dnia z łez nieposłusznych, pośpiesznie
zakrywane monetami, bo śmierć także jest
nieposłuszna, zbyt śpiesznie gna w ślepy zaułek
oczodołów; więc dajmy z siebie wszystko
na własność tym spojrzeniom, stańmy na wysokości
oczu, jak napis kredą na murze, odważmy sie spojrzeć
prawdzie w te szare oczy, których z nas nie spuszcza,
które są wszędzie, wbite w chodnik pod stopami,
wlepione w afisz i utkwione w chmurach;
a choćby się pod nami nigdy nie ugięły
nogi, to jedno będzie nas umiało rzucić
na kolana.
Să privim adevărul în ochi: în ochii
absenți ai trecătorului cu gulerul ridicat,
îmbrâncit întâmplător; în ochii
încremeniți, ridicați spre tabelul
cu mersul trenurilor rapide; în ochii
miopi ațintiți în literele mici ale ziarului;
în ochii spălați în grabă de dimineață
de somnul neascultător, frecați în grabă
în timpul zilei de lacrimile neascultătoare, acoperiți în grabă
cu monezi, fiindcă moartea este și ea
neascultătoare, ne împinge prea repede în găvanele
orbitelor; deci să lăsăm de la noi totul
în proprietatea acestor priviri, să ne ridicăm la înălțimea
ochilor, precum inscripția cu creta pe un zid, să îndrăznim
să privim adevărul în ochii cenușii pe care nu-i ia de pe noi,
care sunt peste tot, ațintiți în trotuar sub tălpi,
lipiți în afiș și fixați în nori;
și deși niciodată sub noi picioarele
nu s-au îndoit, doar acest lucru va ști
să ne îngenuncheze.
Ugryź się w językMușcă-ți limba
Nie pluj od razu wszystkim, co ci myśl
na język przyniesie; zanim otworzysz usta,
przełknij tę gorzką ślinę, zanim co powiesz, trzy razy
się zastanów nad losem a) posady, b)
posad świata, c) wszystkich
posadzonych; bity w twarz pięścią
pieśni masowej, ugryź się czym prędzej w język,
tak, mocno, jeszcze mocniej, nie rozwieraj szczęk,
zaciśnij zęby, nie bój się, najwyżej
język ci spuchnie tak korzystnie, że
nie będziesz mógł już wybełkotać ani słowa
i bez żadnych problemów uzyskasz czasowe
zwolnienie z prawdy; a jeśli poczujesz
na podniebieniu słony smak, nie przejmuj się:
ten czerwony atrament gniewu i tak nie przejdzie ci przez usta.
Nu scuipa dintr-o dată în fața oricui gândul
ce-ți vine pe limbă; înainte de a deschide gura,
înghite-ți saliva amară, înainte de a supune ceva,
gândește-te de trei ori la soarta a) postului, b)
temeliilor lumii, c) tuturor celor așezați;
bătut în față cu pumnul
cântecului de masă, mușcă-ți limba cât mai iute,
da, tare, și mai tare, nu deschide maxilarele,
strânge din dinți, nu-ți fie teamă, cel mult
o să ți se umfle limba cu folos, încât
nu vei putea să mai bâigui niciun cuvânt
și fără probleme o să obții o scutire
temporară de adevăr; iar dacă pe cerul gurii
vei simți un gust sărat, nu-ți face griji:
cerneala roșie a furiei și așa nu-ți va trece prin gură.
Co będzie świadectwemCe va fi mărturie
Krystynie i Ryszardowi KrynickimKrystynei și lui Ryszard Krynicki
Nie nasze podręczniki historii, których nikt
nie otworzy, bo i po co, nie
gazety, które nigdy nie były otwarte
na rzeczywistość (jeśli nie liczyć niektórych
nekrologów i prognoz pogody), nie listy,
które tak często były otwierane, że
niczego w nich nie mogliśmy pisać otwarcie,
i nawet nie literatura, też zamknięta
w sobie, w szufladach urzędników albo
w tekturowych trumienkach okrojonych wydań
jeśli co pozostanie, to otwarte oczy
tego dziecka, co dzisiaj nie może zrozumieć
naszego świata zamkniętego- i
otwiera usta, aby zadać nam pytanie;
i jeśli nie przestanie powtarzać swych pytań,
da kiedyś naszej prawdzie otwarte świadectwo
Nu manualele noastre de istorie, pe care nimeni
nu le va deschide, căci n-ar folosi la nimic, nu
ziarele care niciodată nu erau deschise
spre realitate (dacă nu socotim unele
necroloage și starea vremii), nu scrisorile
care atât de des erau deschise, încât
nu puteam scrie nimic sincer în ele,
și nici măcar literatura, și ea închisă
în sine, în sertarele funcționarilor sau
în sicriele mici de carton ale edițiilor masacrate;

dacă va rămâne ceva, sunt ochii deschiși
ai copilului care azi nu poate înțelege
lumea noastră închisă și
deschide gura pentru a ne pune o întrebare;
dacă nu va înceta să-și repete întrebările,
va fi dovadă vie a adevărului nostru.
Gdzie się zbudziłem?Unde m-am trezit?
Gdzie się zbudziłem? gdzie jestem? gdzie jest
strona prawa, gdzie lewa? gdzie góra, a gdzie
dół? spokojnie; spokojnie: to jest moje ciało,
leżące na wznak, to ręka, w której zwykle
trzymam widelec, a tą drugą chwytam
nóż lub wyciągam ją na przywitanie;
pode mną prześcieradło, materac, podłoga,
nade mną kołdra i sufit; po lewej
ręce ściana, przedpokój, drzwi, butelka z mlekiem
stojąca już pod drzwiami, bo po prawej widzę
okno, a za nim świt; pode mną
przepaść pięter, piwnica, a w niej hermetycznie
zamknięte słoje z kompotem na zimę;
nade mną inne piętra, strych z bielizną
na sznurach, dach, telewizyjne
anteny; dalej, po lewej, ulica
wiodąca na zachodnie przedmieścia, za nimi
pola, szosy, granice, rzeki i przypływy,
oceanu; po prawej, już w szarych zaciekach
świtu, inne ulice, pola, szosy, rzeki,
granice, mroźne stepy, lodowate lasy;
pode mną fundamenty, ziemia, otchłań ognia,
nade mną chmury, wiatr, blednący księżyc,
ledwie widoczne gwiazdy, tak:
odnaleziony,
przymyka jeszcze oczy, z głową w miejscu
krzyżowania się wszystkich pionów i poziomów,
przybity do tych wszystkich naraz krzyży
miarowymi ćwiekami dudniącego serca.
Unde m-am trezit? Unde sunt? Unde este
partea dreaptă, unde-i stânga? Unde e sus și unde
e jos; ai răbdare: acesta este corpul meu
ce zace pe spate, aceasta-i mâna în care țin
de obicei furculița, iar cu cealaltă țin
cuțitul sau o întind pentru salut:
sub mine sunt cearșaful, salteaua, podeaua,
deasupra plapuma și tavanul; în stânga
peretele, vestibulul, ușa, sticla cu lapte
ce stă lângă ușă, fiindcă în dreapta văd
fereastra, iar dincolo de ea zorii; sub mine
prăpastia etajelor, subsolul, iar acolo borcane
ermetic închise cu compot pentru iarnă;
deasupra mea alte etaje, un pod cu rufe
pe frânghie, acoperișul, antene
de televiziune; mai departe, în stânga, o stradă
ce duce spre periferia de vest, dincolo de ea
câmpuri, șosele, granițe, râuri și afluenți
ai oceanului; în dreapta, în infiltrările cenușii ale zorilor,
alte străzi, câmpuri, șosele, râuri,
frontiere, stepe geroase, păduri de gheață;
sub mine, fundații, pământ, hăul focului,
deasupra mea nori, vânt, luna palidă,
stele abia vizibile, da; regăsit,
el închide ochii, cu capul în locul
intersectării tuturor verticalelor și orizontalelor,
pironit pe toate aceste cruci
cu piroane egale ale inimii duduind.
Share this Post:

Lasă un răspuns