Oglindiri – Atelierul de traduceri de la Bonțida

|septembrie 30, 2017|Ateliere de traducere literară, Nr. 23, Revista de Traduceri Literare

În perioada 11-16 septembrie 2017, Bonțida, castelul familiei Bánffy, s-a transformat ca prin farmec în atelierul de traduceri Bánffy. Administrația Fondului Cultural Național a sprijinit insolitul proiect – primul atelier de acest gen organizat de Transylvania Trust în incinta castelului. Proiectul a avut ca scop realizarea unor traduceri în română din povestirile scrise de contele clujean Bánffy Miklós.

Maria-Gabriela Constantin

Maria-Gabriela Constantin

Personalitate marcantă a timpului său, aristocratul Bánffy (1873-1950) a fost diplomat, scriitor, grafician, pictor, scenograf, director al Teatrului Național și al Operei din Budapesta.

Fondator al Breslei Transilvane a Artelor Frumoase, redactor-șef al revistei Erdélyi Helikon, politician, ministru de externe al Ungariei, promotor entuziast al lui Bartók Béla.

Derutați de personalitatea sa renascentistă, contemporanii l-au suspectat de dilentatism, iar unii dintre ei i-au contestat valoarea literară.

Despre activitatea politică și cea legată de cercul literar transilvan Helikon a lui Bánffy s-a mai scris. Căci un-i chiar un lucru de toată ziua ca un fost ministru de externe să ceară repatrierea în 1926 și să depună jurământul de cetăţean în prezența regelui Ferdinand I.

Scriitorul Bánffy însă, cel care a publicat o vreme sub pseudonimul Kisbán Miklós, este puțin cunoscut cititorilor români. În 1936 a apărut în revista Convorbiri Literare, de la Iași povestirea „Bilihandru, vraciul de la Apa Caldă, în traducerea lui Ion Chinezu și în 2010 România literară a publicat povestirea „Lupi” în traducerea Georgetei Hajdu. Atât.

Tripticul banffian, romanul O poveste transilvană a fost tradus de Marius Tabacu și, din câte știu, va vedea tiparul în viitorul apropiat la una dintre marile edituri din țară.

Traducerile povestirilor și eventuala lor publicare în viitor vor fi așadar mai mult decât binevenite.

Organizatorii seminarului ne-au încredințat că sunt mulți turiștii străini care vor să vadă de fapt spațiul literar bannfian, nu castelul propriu-zis.

Clădirea a fost incendiată în cel de-Al Doilea Război mondial de trupele germane care se retrăgeau, apoi multă vreme în incinta corpului principal s-au ținut caii, iar celălalt corp, în care am tradus noi, a devenit sediul C.A.P.-ului. Apoi nimic, doar săteni care veneau să ia cărămizi.

Este istoria comună a unor locuințe nobile din această parte de lume. În Ungaria, în România și probabil și în celelalte țări fost-socialiste soarta unor asemenea clădiri a fost aceeași.

Spitale, cămine de copii, clădiri de CAP. Locuri de adăpostire a cailor, garaje pentru tractoare. Bântuite de vânt, ruinate de trecerea anilor.

Dar astăzi complexul de clădiri de la Bonțida este un spațiu care își caută o direcție, o reintepretare funcțională, artistică.

La seminar au participat Ingrid Tomonicska, Gáspár Hajnal, Székely Melinda, Tamás-Balha Etelka și autoarea acestor rânduri, Maria-Gabriela Constantin.

Fără nicio altă premeditare, decât, poate a soartei, iată că au fost numai femei, detaliu care nu se remarcă în stilul traducerii propriu-zise, căci după părerea mea există doar tălmăciri reușite sau mai puțin reușite -, ci în partea de bucătărie a muncii noastre de acolo.

Știm cu toții că traducerea este prin natura ei o activitate cu precădere solitară, care necesită un anumit tip de strunire a voinței, timpului și limbii pentru a modela produsul final – cartea, nuvela, piesa etc. Numai că de această dată, seminarul a adus pe alocuri ceva inedit.

Ne-am adunat și ne-am îndulcit în chip feminin travaliul de transpunere a unui text literar într-o altă limbă, hrănindu-ne, răsfățându-ne cu fructe și dulciuri, cu ceaiuri și o anume aplecare a atenției spre prezența celuilalt.

The other fiind de fapt cealaltă – ca o oglindă care corectează efectul Venus cunoscut din pictură, acea distorsiune a reflecției, unde privitorul vede chipul oglindit, iar cea privită vede imaginea privitorului privind-o.

La fel s-a petrecut cu noi, căci ne întrebam una pe cealaltă consultându-ne la răstimpuri, propunând, corectând, reflectând asupra câte unei nuanțe, cu reveria cu care personajul feminin al unui roman de Jane Austen ar fi privit pe fereastră, în așteptare.

Spontan și oarecum surpinzător pentru noi toate, activitatea solitară de traducere s-a preschimbat, chiar dacă trecător, într-o frumoasă colaborare feminină de grup, plină de roade menite să dea rod, precum țesăturile făcute într-un gineceu antic, iar această stare a fost contrapunctată de structura puternic dramatică, concentrată a textelor banffiene.

Este vorba de un limbaj nuanțat, cu un ritm aparte, o cadență formată din fraze uneori scurte, eliptice, moderne, alteori elaborate simfonic, care-i lasă cititorului impresia că se plimbă călare pe o alee plină de pietriș.

Dificultatea de redare se leagă de o anume atmosferă a unei lumi în declin, care se îngăduie întrezărită prin cuvinte, dar nu este mereu descrisă de ele.

Se vădește în proza banffiană o anume preferință pentru repetiții, care au fără doar și poate rolul să dea o anumită cursivitate ritmică textului, dar luate ca atare sună uneori sărăcăcios, chiar stângaci în română.

De aceea ne-am văzut cumva nevoite să păstrăm compoziția frazei ca pe un grup statuar și să renunțăm de dragul asamblului la unele cuvinte, structuri repetitive.

Am avut de explorat și texte literare puternice și arhaizante, a căror acțiune se desfășoară într-un univers marcat de conflicte neîncetate, într-un amestec de modern și istoricizant și le-am trecut prin acest filtru, țesătură a suavă ca un impromptu de Gunaikeion, care apoi să-și reconfigureze esența în limba țintă.

În toiul traducerii

În toiul traducerii

Traducătorii Marius Tabacu și Georgeta Hajdu au venit de la Cluj într-una din zile și am discutat despre dificultățile de traducere în general și cele ale prozei banffiene în detaliu.

În paralel cu atelierul de traducere, castelul de la Bonțida a găzduit și un workshop de artă Artists and Craftsmen in residence, la care mă voi referi acum, pentru că atât pentru artiștii în rezidență, cât și pentru noi, traducătorii-traducătoarele, evenimentul de mai jos s-a adresat unui public țintă, un public cititor de rituri. La un alt fel de lectură – spațială.

Berszán István, profesor la Universitatea Babes-Bolyai, departamentul de literatură maghiară din Cluj, cu domeniu de cercetare în riturile literare ale scrierii și lecturii și cercetare aplicată a practicilor culturale ne-a ținut o scurtă prelegere despre multidimensionalitatea lecturii, în care narațiunea devine o chestiune de focalizare a atenției pe structura narativă propusă și prin care se crează spații cinetice comune.

Ne-a vorbit despre necesitatea unei rezonanțe comune a gesturilor, a citirii și narațiunii, pentru a putea intra într-un spațiu multitemporal. Despre încrederea de a ne lăsa conduși de narator în lumea lui, această aplecare în care îl urmăm cu toată atenția.

Lectura incitantă a creat acel spațiu comun al creatorului de literatură, de artă plastică și al traducătorului, prin spațialitate, atenție și narațiune.

În încheierea prezentării și ca o exemplificare enigmatică am făcut cu toții o lungă plimbare în zona fostului parc al castelului. Noaptea, fără să vorbim, prin mica pădurice care azi aparține localității.

A fost condiția acestei plimbări-lectură. O narațiune spusă fără cuvinte – noi, cititori-interpreți, încercând s-o înțelegem fără s-o răstălmăcim.

Lecture mise en espace.

Nimic nu e mai copleșitor decât puzderia de stele pe cerul potolit al unei nopți limpezi de septembrie.

Poate doar acea nerostită, tăcută solidaritate a omului în fața miracolului naturii, în fața riturilor trecerii și morții. O omului cu omul.

Felul în care ne oprim fără un cuvânt în fața unui copac ce se înalță solitar, semeț și neclintit către oglinda cerului.

Citim fiecare pentru sine această narațiune ca pe o lectură universală multitemporală. De fapt, ca pe un mare, unic miracol al unei rostiri dintru începuturi.

Și iată cum în atelierul de traducere periplul cuvintelor și reintepretării lor în alt perimetru cultural s-a desăvârșit cu această plimbare nocturnă în narațiunea vastă a tăcerii în care se reabsorb toate.

Share this Post:

Lasă un răspuns