Eshkol Nevo – Trei etaje

|septembrie 30, 2017|Nr. 23, Revista de Traduceri Literare, Work in Progress

Având în vedere faptul că traduc dintr-o limbă precum ebraica și nu exista prea mulți alți traducători literari din ivrit, am avut șansa de a lucra doar cu texte foarte bune. În concluzie, mi-am făcut școala pe literatura mare a Israelului (Amos Oz, David Grossman, Zeruya Shalev). Eshkol Nevo nu vine decât să întregească această listă, făcându-mă să mă simt încă o dată mai mult decât norocoasă că mi se dă ocazia să produc puțină magie cu fiecare frază pe care reușesc s-o transpun dintr-un spațiu lingvistic în altul.

Mi-e greu să ăncadrez gradul de dificultate al textului pe o scară de la 1 la 10, pentru că sunt multe criterii de luat in calcul. Din experiența mea, orice text literar sincer și bine scris îi impune traducătorului atitudinea corectă față de traducerea pe care o are de făcut, iar astel lucrurile devin mult mai simple. Dacă ar fi să fac o glumă, nu cred că am urcat niciodata mai sus de 1 🙂
Trăgând o concluzie a celor spuse anterior, nu am întâmpinat nicio dificultate în traducerea textului, fără a înțelege prin asta că aș fi eu un traducător nemaipomenit sau că romanul ar fi fost unul facil. Fiecare traducere pe care reușesc s-o duc la bun sfârșit e o bucurie, deoarece de fiecare dată când am în față o carte pe care o deschid de la dreapta la stânga pentru prima data, aproape că vizualizez toate paginile acelea acoperite de litere pătratice ca pe o călătorie pe care trebuie s-o fac de la un capăt la altul, asigurând puntea de legătură între textul literar (cu tot ceea ce implică el) și receptorii lui. Și mesajul trebuie să ajungă la acesta din urmă nealterat.
Fragmentul de mai joc face parte din romanul Trei etaje (Shalosh Komot, în ebraică). Eshkol Nevo este tradus pentru prima dată în limba română și sunt sigură că va avea succes la public, pentru ă are un mare talent de povestitor. Cartea a fost tradusă din ebraică și va apărea în colecția Raftul Denisei al editurii Humanitas.

*

El și-a întins mâna pentru a lua o țigară. Deloc supărat. Apoi a aprins-o. S-ar fi putut apleca spre mine, s-o aprindă de la țigara mea. Dar a ales să și-o aprindă singur. Pe dosul palmei avea câteva pete urâte.

Ioana Petridean © foto Vladimir Bulat

Ioana Petridean © foto Vladimir Bulat

A tras fumul adânc în piept. Apoi a expirat. Fumul lui și fumul meu s-au amestecat în spațiul gol dintre noi.

Apoi a spus:

— Trebuie să închizi ochii. Merge doar dacă ai ochii închiși.

Am închis ochii. I-am întredeschis ușor, pentru a verifica dacă și el îi ținea închiși, după care i-am închis din nou. Auzeam doar vocea lui, care nu era foarte diferită de aceea a lui Asaf, cu excepția unei tușe de urgență.

— Vizavi de Yemin Moshe e o cafenea. Acolo au loc toate întâlnirile mele de afaceri când mă aflu în Ierusalim. Iar într-o seară apari tu. Ai venit să-ți vizitezi tatăl, care nu are acasă decât cafea solubilă Elit, așa că te-ai dus să cumperi de la cafenea. Prin urmare, îi spui că ieși să iei cafea și că te întorci imediat. Eu tocmai atunci îmi închei întâlnirea și îmi conduc clientul spre ieșire. Apoi te văd stând la bar. Te salut, iar tu nu mă recunoști din prima clipă. După care îți dai seama cine sunt. Ești îmbrăcată într-o pereche de blugi și un tricou cu mâneci scurte. A, da, am uitat să-ți spun că e o seară de vară. O seară de un albastru întunecat. Te invit să bem ceva împreună. Iar tu îmi spui că nu poți, că trebuie să te întorci la tatăl tău. Eu insist să te conduc, iar tu accepți. Intrăm pe Yemin Moshe, acolo locuiește tatăl tău în poveste, sper că nu te deranjează asta, și ne continuăm drumul pe alei vorbind încontinuu. Se simte parfumul florilor de iasomie. Pe măsură ce poveștile noastre devin tot mai intime, ne cufundăm în inima cartierului. Până când ajungem la o grădină micuță, în care se află o băncuță ascunsă. O grădină înconjurată de case în care nu locuiește nimeni. Începem să ne sărutăm abia atingându-ne unul pe celălalt, după care urmează un sărut ceva mai apăsat, apoi tu mă oprești și-mi spui că cineva ar putea trece pe acolo. Chiar în timp ce spui asta, un grup de turiști japonezi trece pe lângă noi, ghidul explicându-le în engleză că Yemin Moshe a fost primul cartier evreiesc ridicat în afara zidurilor vechiului oraș, fiind recunoscut ca loc de întâlnire pentru cuplurile de îndrăgostiți din Ierusalim. Toți membrii grupului râd spre noi în japoneză, moment în care înțelegem limpede amândoi că nu putem rămâne acolo. Așa că mă aplec spre urechea ta și-ți propun să mergem la hotelul Mishkanot Shananim. Iar tu ești de acord.

— N-aș fi niciodată de acord cu așa ceva…

— Știu, dar aici suntem pe tărâmul imaginației. Totul este posibil.

— OK.

— Să continui?

— Da.

— Ești sigură?

— Nu.

— Bine, atunci… intrăm în camera de hotel. Este un apartament, de fapt. Are două camere. O cameră de zi, cu televizor, și un dormitor. Tu îmi spui să mă dezbrac și să aștept în salon, după care intri în dormitor. După câteva secunde mă strigi, iar eu te urmez. Stai întinsă pe pat, iar cearșaful îți acoperă doar unul dintre picioare…

— Ca în Naharyia.

— Exact la fel. Doar că de data asta fratele meu nu mai e lângă tine. Apoi îmi faci semn cu degetul, să mă apropii.

— Și?

— Cum adică și?

— Ce se întâmplă după aceea?

— Facem dragoste.

— Atât? Dă-mi detalii.

— Detalii?

— Da, ce simți când mă atingi pentru prima dată, unde anume mă atingi?

La început n-a răspuns. Și aproape că am deschis ochii. Dar știam că dacă îi voi deschide, totul va dispărea. Tot ceea ce începuse să mă inunde.

L-am auzit luându-și încă o țigară din pachet.

Am auzit bricheta aprinzându-se.

Am auzit notele pe care le cânta la pian unul dintre elevii lui Rut.

Am auzit bufnița vorbind înăuntrul capului meu: Ce faci? Ce faci?

— Unde ți-ai fi dorit să fie? a întrebat el în cele din urmă, atingerea…

— Pe gât, am răspuns repede. Să nu mă părăsească tocmai atunci curajul. Am acolo câteva puncte sensibile.

— Cu degetele sau cu buzele?

— Cu buzele.

— Bun, atunci eu… mă apropii de pat, îmi așez brațele de o parte și de alta a trupului tău și mă aplec deasupra ta…

— Încet, nu te grăbi.

— În-cet, în-cet. Și te sărut în partea de jos a gâtului, apoi urc sărutând ușor fiecare punct sensibil în parte, până când ajung la…?

— Ureche…

— În clipa în care ajung la ureche, pântecul meu aproape că-l atinge pe-al tău, iar pieptul meu aproape că-l mângâie pe-al tău…

— Îți pot simți energia statică…

— Și eu o pot simți pe a ta. Apoi mă apropii mai mult și…?

— Îmi lingi delicat lobul urechii…

— OK…

— După care îți simt limba înăuntrul urechii.

— Așa, deodată?

— Așa, deodată. Până la capăt.

— Tocmai am făcut-o. Și tu? Tu ce faci în tot acest timp?

Ceva din felul în care a întrebat „Și tu?” m-a făcut să-mi simt mușchii feselor încordându-se. Pregătite pentru mișcarea adevărată.

— Îmi încolăcesc picioarele în jurul tău, am zis, și… te strâng cu putere, presându-ți corpul de al meu.

Și am continuat să vorbim în felul acesta, Neta. Cu ochii închiși. De-o parte și de alta a mesei. La început n-au fost decât cuvinte goale, te auzi de pe margine și-ți vine să râzi, dar încetul cu încetul cuvintele s-au transformat în imagini, iar imaginile, în senzații. Cum să-ți explic (poate ai făcut și tu la un moment dat lucrul ăsta și nu mai e nevoie să-ți explic?), nu este ca și cum ai face-o în realitate. Dar dacă e să vorbim despre asta (eu n-am avut niciodată vreo problemă în a mă pierde pe tărâmul imaginației), ei bine, senzațiile au fost cât se poate de reale. Corpul răspunde ca și cum ar fi atins cu adevărat. Când auzi cuvântul „spinare”, îți simți spinarea. Când auzi „unghii”, le simți zgâriindu-te.

Amândoi am ajuns la orgasm. Eu puțin înaintea lui, cred. Așteaptă-mă și pe mine, m-a rugat el. Dar n-am putut. A fost prea intens. Prea dulce. Prea amar. Așa că i-am descris totul, chiar în timp ce se întâmpla. Întețirea bătăilor inimii, valul acela interior care-mi inunda coapsele, contracțiile din ce în ce mai puternice… am vorbit și am vorbit, iar vocea mea devenea tot mai guturală, până în clipa în care fiecare răsuflare devenise un geamăt.

El s-a ridicat și a plecat să se spele.

Elevul lui Rut continua să exerseze. Și m-am gândit că poate anul următor o voi înscrie pe Liri la conservator.

Ceasurile ticăiau. Și nu înțelegeam cum de nu le auzisem mai devreme.

Eviatar s-a întors de la duș mirosind asemenea vecinului. Și s-a așezat din nou de cealaltă parte a mesei.

M-am bucurat că s-a așezat acolo. Nu voiam să stea aproape de mine. nu voiam să mă atingă (știu că pare ciudat, dar dacă m-ar fi atins, i-aș fi tras o palmă).

Am scos două țigări din pachet. Una pentru mine și una pentru el.

El a rupt prima pagină a ziarului, cea pe care se afla fotografia lui, și a făcut din ea o scrumieră origami.

Am scuturat amândoi scrumul în scrumiera de hârtie. Cu nonșalanță. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic (și într-adevăr, dacă e să ne gândim la asta, chiar nu s-a întâmplat nimic).

Îl priveam în timp ce scutura scrumul țigării și-mi spuneam că are degetele scurte, motiv pentru care Asaf e mai frumos decât el.

— Îți cer o favoare, Hani, a spus el.

— Ce?

Îmi plăcea felul în care îmi rostea numele. Ca și cum s-ar fi terminat în doi de „i”, nu doar într-unul singur.

— Trebuie să-l plătesc pe grecul care va naviga iahtul. Și n-am nici măcar un ban. Conturile mi-au fost blocate, așa că nu pot face nici o retragere de la bancomat.

(Știu, Neta, exact asta le-a făcut și clienților lui. Sunt o idioată, dar nu sunt proastă. M-am prins. Sigur că m-am prins. Și cu toate astea, l-am întrebat:)

— De cât ai nevoie?

— Două mii de șekeli, mi-a răspuns el. Ți-i voi înapoia imediat ce ajung în Venezuela.

— Nici o problemă, am spus. Rămâi aici. Mă întorc în zece minute.

Share this Post:

Lasă un răspuns