Visând la un Crăciun autentic

|decembrie 29, 2017|Diverse, Nr. 26, Revista de Traduceri Literare

Înecați în această perioadă de dinaintea Crăciunului de furia consumismului și de o subcultură muzical-textuală ce încearcă să uzurpe mai cu seamă în orașe statutul tradițional al colindelor, aș vrea să reamintesc pe scurt câteva aspecte legate de forma autentică a acestora.

Viorica Nișcov

Colindele tradiționale nu au nimic, sau prea puțin, de-a face cu cântările melodioase, altminteri și ele foarte frumoase, din repertoriul etalon al corului Madrigal. Cu atât mai puțin cu imitații gen cele din Finteușul Mare, pe texte de Tudor Gheorghe și altele asemenea, unele făcături de un gust îndoielnic.

Colindele tradiționale românești, foarte vechi, sunt urări izvorâte din credința magică în capacitatea cuvântului de a institui realitățile desemnate. Spre deosebire de alte urări (salutul, felicitări aniversare, cântecele pițărăilor), colinda își realizează funcția printr-o fabulație în care colindătorii și persoana colindată apar în calitate de personaje, iar augurarea e înfățișată ca împlinită.

Colinda figurează un soi de translație ascendentă în plan economic (gazdele stăpânesc turme daurite, murgi cu șei de argint, curți ferecate), în plan social (feciorii slujesc la Vodă, gazdele șed la masă cu Dumnezeu – supremă cinstire etc.) sau în planul virtuților morale (flăcăii săvârșesc isprăvi nemaipomenite, prind lei, trec marea călare; bătrânii zidesc fântâni, poduri ș.a.) și al frumuseții fizice. Se credea că printr-un efect de tip similia similibus asemenea ridicări în rang înfățișate virtual aveau să proiecteze în real o stare de excelență, firește nu oricând, ci într-un timp sacru, într-un anume moment al anului calendaristic.

Colindele aveau/au adresă diferită în funcție de vârsta/statul social al persoanei colindate (flăcău, fată, cuplu de însurați, bătrâni), respectiv de îndeletnicirea acesteia (plugar, vânător, pescar). Ele erau în același timp și o laudă adresată celui colindat cu scopul final de a induce un climat de cordialitate, de plenitudine, de bucurie purificatoare, de seninătate.

În contrast cu textele colindelor, pline de o luminozitate blândă și de grație, muzica ne apare, nouă, celor neobișnuiți cu arhaismul ei, butucănoasă, masivă: se cântă antifonic și monodic, anume de cete de bărbați, se cântă, fără nuanțe și tare „să se audă peste sat“. Sunt și colinde descriptive, lipsite de fabulație, aparent hermetice, care se mărginesc la a plăsmui o atmosferă edenică, iar prin însuși acest fapt, își realizează implicit funcția de urare și de laudă. Iată un exemplu de colind de acest fel, mai puțin cunoscut, adresat unui cuplu soț/soție:

Dinaintea cestor curți
Cresc florile mărului!
Crescutu-mi-a, născutu-mi-a
V’o doi meri și v’o doi peri
La vârfuri apropiați
La trupini mai depărtați.
La vârful lor v’o doi meri
Este-un pat mare-ncheiat
Cu scânduri dalbe de brad;
Dar în pat ce-i așternut?
Izmă creață
Mărgăreață!
Căpătâi ce este pus?
Busuioc și măgheran.
Dar în pat cine-i culcat?
Este gazda, cest domn bun,
Cu draga jupâneasa lui.
Ei durmiră cât durmiră,
Până ei se pomeniră.
Grăi unul către altul:
— Dormi tu, Voino, dormi, nu dormi?
Că eu nu mai pot durmi
Că mi-a căst inele grele,
De nu pot durmi de ele.
Bate-mi boarea raiului,
De doboară flori de măr,
Flori de măr și cu de păr,
Cresc florile mărului!

(Alex. Viciu, „Colinde din Ardeal“, 1914, p. 163)

Share this Post:

Lasă un răspuns