Despre traducere și autotraducere

|decembrie 29, 2017|Conferințe, simpozioane, FILIT 2017, Nr. 26, Revista de Traduceri Literare

În octombrie, culorile naturii se schimbă din verde – prin care vara mai trăiește o lună în toamnă – în paleta spectaculoasă a nuanțelor de arămiu, galben, grena. Când frunzele încep să foșnească sub picior, se adună studenții, scriitorii, poeții și traducătorii. Iașiul respiră din nou, cu porii deschiși, literatură, iar Universitatea din Dealul Copoului este unul dintre punctele în care se întâlnesc cei care o scriu și o traduc.

Dana Bădulescu

Dana Bădulescu

E 5 octombrie 2017 și, la ora 4, spre seară, în Sala Senatului, are loc întâlnirea cu tema „Traducere și comunicare”, moderată de Simona Modreanu, la care participă Anita Natascia Bernacchia, Jan Willem Bos, Florica Ciodaru-Courriol, Jean-Louis Courriol, Laure Hinckel, Irina Ivașcu, Radosława Janowska-Lascar, Gabriella Koszta, Steinar Lone, Bruno Mazzoni, Aleš Mustar, Enrique Nogueras, Christian Santacroce și George Volceanov, traducători din română în limbile italiană, olandeză, franceză, polonă, maghiară, norvegiană, slovenă și spaniolă.

Cu câteva minute înainte, sala se umple de șușoteli, râsete, cei care pășesc pragul zâmbesc câte unui cunoscut sau unui grup, totul se animă deja în așteptarea discuției, ca într-o sală de concerte în care se aud acorduri de instrumente cu vibrație specifică. Comunicarea prin traducere se pregătește prin relația nemijlocită a proximității, al tactilului, prin îmbrățișări de revedere.

Fără gong, spectacolul discuției începe printr-o apăsare de buton care aprinde ledul microfonului. Simona aruncă sălii întrebarea: este traducerea o subsumare a textului? Sau poate fi privită drept creație de sine stătătoare? Remarca lui Bogdan Ghiu, invocată imediat după aceea, că traducerea este între singularități, și nu între limbi, relativizează și mai mult răspunsurile posibile. Simona continuă prin metafora străinului poftit în casă, care, în sfera traducerii, s-ar realiza prin „depeizarea textului, îmbrăcarea lui cu un nou costum lingvistic”.

Discuția capătă o orientare clară, prin afirmația că traducerea reduce diferențele și aruncă punți reale între limbi și culturi. Ochii din sală au o activitate mult mai intensă decât ledurile microfoanelor care se aprind și se sting, pentru a face posibilă proiecția vocilor în sală, când Bruno Mazzoni adaugă nota cuvintelor încărcate de cultura nu doar a unei limbi, ci a unei întregi zone, care nu se traduc, ci îmbogățesc limba-țintă cu specificul lor. Cuvântul lui Mazzoni este „taraf”, iar rezonanțele sunt evident balcanice.

O altă notă este aceea a traducerii regionalismelor, pe care o propune Florica Ciodaru-Courriol, traducătoarea în limba franceză a romanului Martei Petreu Acasă, pe câmpia Armaghedonului. Problema face valuri și, încercându-se mai multe posibile soluții, se formulează dilema cu privire atât la regionalisme, cât și la dialecte: dacă regionalismele sunt traductibile prin regionalisme, iar dialectele prin dialecte din limba-țintă, ce anume ar determina alegerea unor anumite regionalisme sau a unui anumit dialect în detrimentul altora? În contrapunct la această dilemă, Gabriella Koszta, traducătoarea în limba maghiară a romanului Băiuțeii de Filip Florian și a Cruciadei copiilor de Florina Iliș, propune crearea unui dialect artificial în limba-țintă. Pe aceeași linie a literaturii încărcate de un anumit specific intervine și George Volceanov, care traduce în limba română o literatură de tip transfrontalier, adică literatură maghiară scrisă mai ales de autori maghiari din România.

Virând prin diverse zone ale problemelor traducerii, discuția atinge și borna autotraducerii, care poate oferi traducătorului sentimentul de siguranță și confort la gândul că traducătorul nu s-a certat cu autorul. Fără s-o spun, mă gândesc la cazul lui Raymond Federman, scriitor american de origine franceză, care s-a simțit uneori binecuvântat și alteori blestemat de a fi fost transformat într-un front de luptă prin jocul celor două limbi, franceza și engleza, pe care le simțea când certându-se, când făcând dragoste în aceeași celulă a creierului său. Federman s-a autotradus scriind în cele două limbi, iar figura lui Samuel Beckett, un model de scriitor bilingv care s-a autotradus toată viața, l-a interesat atât de mult, încât a devenit inspiratoarea tezei sale de doctorat. Într-un flux de conștiință stimulat de tema autotraducerii, mă duc mai departe cu gândul, în timp ce ascult, la măsura în care globalizarea ultimelor decenii aduce cu sine ceea ce multora le place să numească hibriditate lingvistică și culturală, care le permite scriitorilor să se autotraducă, iar traducătorilor să se miște lejer în cel puțin două spații lingvistice și culturale pe care nu le simt neapărat „acasă”. Dar ce se întâmplă, de fapt, cu noțiunea de „acasă”? În mintea mea inundată de stimulii din exterior și din interior, ideea de început a Simonei se complică, iar „acasă” devine un spațiu din ce în ce mai vag.

Pendulând între traductibil și intraductibil, discuția se oprește și asupra intraductibilității unor cuvinte din limba-sursă, a cărei soluție poate fi pur și simplu inventarea unor cuvinte în limba-țintă, prin care senzația că ceva se pierde în traducere poate fi contracarată de senzația că, în aceeași măsură, ceva se câștigă.

Și totuși, oricât de mult ne-am gândi la cuvinte, traducerea literară nu este, în esența ei cea mai intimă, o operație lingvistică, ci una literară cu intervenție lingvistică. Până la urmă, nu traducem cuvinte, ci emoții exprimate prin cuvinte. Și de ce nu ne-ar ispiti gândul ca, după ce am citit cartea, să închidem ochii, pentru ca ea să ajungă să se instaleze în noi, iar apoi să închidem din nou ochii și să traducem? Acum m-a cuprins visarea, dar nu pentru mult timp, doar preț de câteva secunde, fiindcă iată, se plonjează în păstrarea culturemelor!

Va exista întotdeauna un conflict între păstrarea culturemelor, pe de o parte, și nevoia absolută, implicată de însăși natura traducerii, de a comunica. Unele cuvinte încărcate de valori stilistice și culturale se opun „depeizării”, iar soluția propusă de Steinar Lone (traducătorul în norvegiană al lui Mircea Cărtărescu, dar și al lui Gellu Naum, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu și Camil Petrescu) este păstrarea acelora dintre ele care pot fi înțelese în limba-țintă și care au un efect exotic. De altfel, Lone a declarat într-un interviu apărut în Jurnal de Nord, publicație românească din Norvegia, că literatura română este prin definiție un exotism, referindu-se probabil la această percepție a ei, în spațiul norvegian cel puțin. Aceeași soluție a păstrării efectului stilistic al unei repetiții mai puțin obișnuite chiar în limba-sursă animă discuția atunci când Florica Ciodaru-Courriol propune exemplul „față boțită ca o batistă boțită” din romanul Patul lui Procust al lui Camil Petrescu.

Nu se putea să nu se ajungă la vechea problemă a traducerii: fidelitatea. Pornindu-se de la faptul că uneori o traducere falsificatoare poate lansa o întreagă literatură pe piața unei alte țări, se ajunge la ideea, articulată clar de Radosława Janowska-Lascar (traducătoarea în limba polonă a romanului Matei Brunul al lui Lucian Dan Teodorovici, Medgidia, orașul de apoi al lui Cristian Teodorescu, Zilele regelui al lui Filip Florian, Fetița care se juca de-a Dumnezeu al lui Dan Lungu), că fidelitatea pe care se poate pune un preț care contribuie la calitatea textului tradus este aceea față de limba-țintă. Cu alte cuvinte, traducerea trebuie să sune bine în limba care a primit-o în casă, și iată că, oricum ne-am fi mișcat, revenim la punctul de pornire: acasă.

Adevărurile despre traducere nu contenesc să apară în discuție când este vorba despre contribuția ei la cunoașterea literaturii unui spațiu într-un alt spațiu. Câteodată, traducerea unui singur text poate stârni interesul pentru o întreagă literatură, așa cum, de exemplu, traducerea romanelor lui Xingjian Gao, laureat Nobel în 2000, a contribuit la cunoașterea literaturii chineze în Franța.

Apropiindu-ne de încheiere, se abordează subiectul editurilor și, mai ales, reacția lor, de multe ori ostilă și limitativă, de a-i da traducătorului peste degete din motive care pot intra în conflict cu onestitatea și buna sa credință. Traducătoarele din Franța insistă asupra normativității câmpului editorial francez, pe care și-l explică prin normativitatea limbii înseși.

O ultimă întrebare, cu două aspecte: se poate – și cum se poate – traduce literatura? Întrebare ce face puntea către o viitoare ediție FILIT, când din nou va veni toamna în culori, din nou vor foșni frunzele a început de an academic, din nou se vor întâlni scriitorii și traducătorii. Până atunci, se va scrie, se va traduce, se va pendula între acasă și „în lume“.

Share this Post:

Lasă un răspuns