David Mitchell, visulnumărul9

and |decembrie 29, 2017|Atelierul traducătorului literar, Nr. 26, Revista de Traduceri Literare

Un succes răsunător a fost acest roman al autocunoașterii, number9dream (visulnumărul9) a lui Dennis Mitchell (născut în 1969 în Marea Britanie) care în anul 2001 a fost nominalizat la Premiul Booker, ca și următorul său volum, un tom de povestiri, intitulat Cloud Atlas (Atlas înnorat, 2004), ce a cules nu mai puțin de trei premii. Cu șederi în Japonia unde și-a și cunoscut soția japoneză, acum s-a mutat în Marea Britanie. Un roman al autocunoașterii, din care vă prezentăm câteva pagini. Cartea va apărea curând în ”Colecția Raftul Denisei” a Editurii Humanitas Fiction. Mai multe despre prozatorul Dennis Mitchell aici –  https://en.wikipedia.org/wiki/David_Mitchell_(author)

„E foarte simplă chestiunea. Eu vă știu numele, și dumneavoastră mi-l știați pe-al meu – Eiji Miyake – mai demult. Exact, acel Eiji Miyake. Amândoi suntem oameni ocupați, doamnă Katō, așa că n-ar fi mai bine să lăsăm flecăreala? Sunt aici, la Tokio, să-l caut pe tatăl meu. Dumneavoastră-i știți numele, îi știți adresa. Și-o să faceți bine să mi le spuneți pe-amândouă. Acum, imediat.“ Sau ceva de genul ăsta.

Traducere de Mihnea Gafița

Traducere de Mihnea Gafița

O galaxie de fuioare de frișcă în cana mea de cafea, și vorbăria din fundal prinde contur din ce în ce mai bine. Prima dimineață la Tokio, pentru mine, și deja sunt pe cale să mă pierd cu firea. Braseria „Jupiter“ dă pe dinafară de râsetele celor ieșiți în pauza de masă, de planurile de vineri, de zdroncănitul cănilor. Dronii latră în telefoanele mobile. Dronele își pițigăiesc vocile gâjâite, ca să le sune mai feminine. Cafea, sendviciuri cu fructe de mare, detergent, abur. Am o vedere clară, de peste drum, a intrării principale de la PanOpticon. Ce mai arătare, și zgârie-norul ăsta gotic de zirconiu! Etajele superioare i se pierd în nori. La picioarele lui, Tokio fierbe ca sub un capac etanș – 34 de grade Celsius și 86% umiditate. Așa, cică, un panou mare de afișaj Panasonic. Tokio poate fi atât de apropiat, că nu-l vezi întotdeauna. Distanțe nu există. Parcă toate-s deasupra capului tău – dentiști, grădinițe, studiouri de dans. Șoselele și-aleile – până și ele sunt cocoțate pe catalige afumate. Veneția, cu marea secată. Reflecții de avioane se înalță pe fațadele-oglinzi ale clădirilor. Kagoshima întotdeauna mi s-a părut uriașă, dar ai putea s-o pierzi pe-o singură alee lăturalnică de-aici, din Shinjuku. Mi-aprind o țigară – „Kool“, aceeași marcă aleasă de motociclistul din fața mea, de la coadă – și supraveghez circulația și pietonii de la intersecția dintre șoseaua Ōmekaidō și strada Kita. Droni cu costume în dungi, o coafeză cu cercel în buză, oameni beți încă de la prânz, femei cu copii în brațe. Nici o singură ființă umană, care să stea pe loc. Șuvoaie, avalanșe, circulație, biți, generații, o mie de fețe pe minut. Pe Yakushima, e o față la o mie de minute. Atâția oameni, și toți cu albumele lor de amintiri pe care scrie: „Părinți“. Bine făcute, prost făcute, chipuri înfricoșătoare, imagini tandre, unghiuri bizare, negative zgâriate – nu contează, cu toții știu cine i-a slobozit pe lume. Akiko Katō, pe ea o aștept. Braseria „Jupiter“, asta, e cel mai apropiat local de PanOpticon. Mult mai simplu ar fi să vă opriți aici, la un sendvici și-o cafea. V-aș recunoaște, m-aș prezenta și v-aș convinge că dreptatea naturală e de partea mea. Cum se transformă visările cu ochii deschiși în realitate? Oftez. Nu foarte bine și nu cine-știe-ce frecvent. O să trebuiască să vă iau cu asalt fortăreața, ca să obțin ce vreau. Nu-i bine. O clădire atât de masivă, cum e PanOpticon, probabil că mai are și alte ieșiri, are propriile restaurante. Probabil că sunteți o împărăteasă, de-acum, și aveți multe slugi care v-aduc felurile de mâncare. Sau cine știe dacă mâncați de prânz? Poate că o inimă de om, la micul-dejun, v-ajunge până seara, la cină. Îmi îngrop chiștocul de „Kool“ între rămășițele strămoșilor lui și decid să-mi închei pânda – când o să termin cafeaua din fața mea. Vin peste dumneavoastră, Akiko Katō. Trei chelnerițe lucrează la braseria „Jupiter“. Una – mai-marea – este înțepată ca o Împărăteasă-Văduvă, care și-a otrăvit soțul cu nefericire; alta are o voce ca un răget de măgar; și a treia stă cu spatele întors către mine, însă ceafă mai desăvârșită decât ea, n-are nimeni, cât e creația de mare. Împărăteasa-Văduvă îi povestește Măgăriței despre ultimul mariaj eșuat al coaforului ei:

— Dacă nevastă-sa nu e-n stare să se ridice la nivelul fanteziilor lui, imediat o zvârle peste bord.

Ceafă-Perfectă ispășește o condamnare pe viață la chiuvetă. Împărăteasa-Văduvă și Măgărița o tratează pe ea cu dispreț sau ea le-a întors lor spatele? Etaj cu etaj, turnul PanOpticon dispare – norii au coborât până la etajul optsprezece. Ori de câte ori întorc eu capul, ceața se lasă și mai mult. Calculez pe un șervețel de hârtie de câte zile trăiesc – 7.290, punând la socoteală și patru ani bisecți. Ceasul arată unu-fără-cinci, așa că dronii se revarsă afară din braseria „Jupiter“. Presupun că se tem să nu fie restructurați, dacă ora unu fix îi prinde oriunde în altă parte, decât în cutiuțele lor luminate cu tuburi fluorescente. Cana mea de cafea tronează golită, într-o puzderie de băltuțe. Gata. Când se face ora unu, intru în PanOpticon. Recunosc: sunt nervos. E normal să fii nervos. Un ofițer de recrutări pentru Forțele de Autoapărare a venit anul trecut la liceul meu și ne-a spus că unitățile de luptă nu-și doresc oameni care sunt imuni la frică – dacă soldații nu știu ce-i frica, plutoanele lor sunt nimicite în primele cinci minute, pe câmpul de luptă. Un soldat bun își controlează frica și o folosește, ca să-și ascută simțurile. Înc-o cafea? Nu. Înc-o țigară „Kool“, ca să-mi ascut simțurile.

Ceasul arată unu-jumate – s-a dus termenul meu. Scrumiera mi se revarsă peste margini. Îmi scutur pachetul de țigări – am ajuns la ultima. Norii au coborât până la etajul nouă al turnului PanOpticon. Akiko Katō se uită fix în ceață, pe fereastra-perete a biroului ei cu aer condiționat. Oare mă simte și ea pe mine, cum o simt eu pe ea? Oare o fi știind că azi este o zi dintr-aia, care-ți schimbă viața? Înc-o ultimă, ultimă, chiar că ultimă țigară, după care îmi încep asaltul, până nu ajung de la „nervos“ la „fără nerv“. Un bătrân era deja în braseria „Jupiter“, când am ajuns eu. N-a încetat o clipă să-și asculte sistemul vidboy. Identic este cu Lao Tzu din manualul meu de la școală – chel, sonat, bărbos. Alți consumatori vin, comandă, mănâncă și beau ce li se pune în față, iar în cel mult zece minute, pleacă. Dar Lao Tzu nu se mișcă de la locul lui. Chelnerițele își imaginează, probabil, că iubita mi-a tras clapa sau, dacă nu asta, că sunt un psihopat care abia le așteaptă pe ele, să le hărțuiască pe drumul spre casă. Începe o versiune muzak după Imaginează-ți, și John Lennon se răsucește în mormânt, oripilat. E peste orice închipuire de abominabilă. Până și trădătorii care au înregistrat o asemenea oroare s-au scârbit de ea. Intră două femei gravide și comandă ceaiuri de lămâie cu gheață. Lao Tzu tușește ca de fază terminală, după care șterge de flegmă ecranul aparatului vidboy, cu mâneca de la cămașă. Trag fumul pe nas cât de profund pot, și-i dau drumul înapoi afară pe nări. De ce ar avea nevoie Tokio? De un potop zdravăn, care să-l curețe bine. Și de niște gondolieri, să cânte la mandoline, în timp ce-și împing luntrele pe străzile din Ginza.

— Să știi, îi spune Împărăteasa-Văduvă mai departe Măgăriței, că nevestele lui sunt așa niște ființe meschine, distrugătoare, apucătoare, că merită orice le face. Tu, când te-oi mărita, să ai grijă să-ți alegi un soț care să aibă visuri exact la fel de mari cum sunt ale tale.

Sorb spuma de la cafeaua din fața mea. Pe marginea cănii, mai sunt încă vagi urme de ruj de buze. Îmi construiesc în minte o pledoarie, care demonstrează că sorbitul din acea parte a cănii echivalează cu sărutatul unei străine. Asta mi-ar spori numărul fetelor sărutate la trei, ceea ce vine tot sub media națională. Îmi rotesc privirile peste braseria „Jupiter“, după o eventuală a patra pe listă, și mă opresc la chelnerița cu gâtul ca de violă sub lumina lunii, înțeleaptă și însuflețită. O șuviță de păr i s-a desprins și-i gâdilă ceafa. O sâcâie. Compar între ele rozul-fucsia de pe muchia cănii și cel al rujului ei de buze. Probe incidentale, de la orice distanță le-ai privi. Cine știe de câte ori a fost clătită cana, făcând să fuzioneze atomii de ruj cu moleculele de porțelan? Iar o tokiotă rafinată ca ea precis are suficienți admiratori, cât să umple un calculator de buzunar. Caz respins. Lao Tzu se stropșește la sistemul vidboy:

— Ai dracului, ai dracului, ai dracului de bioborgi! De fiecare dată, fir-ar ai dracului!

Sorb și zațul de pe fund și-mi pun șapca de baseball. E momentul să mă duc să-mi caut creatorul.

Holul de la PanOpticon – cavernos ca burta unei balene de piatră – mă-nghite întreg. Săgețile de pe dalele din podea, simțindu-mi pașii, mă-ndreaptă către o cabină vacantă de primire. O ușă se închide, fâșâind, în spatele meu, și rezultă un cub de întunecime parcă subterană. Un fascicul de lumină mă scanează din cap până-n picioare, clipind la trecerea peste codul de bare al ecusonului meu de acces. În plafon, se aprinde un spot luminos de culoarea chihlimbarului, și iată că mă uit la propria mea reflecție în oglindă. Chiar că dau bine în rol: salopetă, șapcă de baseball, trusă de scule, blocnotes. O fecioara-ghețurilor apare pe monitorul din fața mea. E de-o frumusețe fără cusur, simetrică. Pe insigna de pe rever îi sclipește: securitate. Zice, pe ton de incantație:

— Precizați numele și motivul prezenței.

Mă-ntreb cât de umană este. În ziua de astăzi, computerele se umanizează și ființele umane se computerizează. O fac pe tăntălăul intimidat:

— ’Ziua. Mă numesc Ran Sogabe. De la „Prietenii Peștișorului de Aur“.

Încruntă din sprâncene. Minunat. E și ea o ființă umană.

— „Prietenii Peștișorului de Aur“?

— N-ați văzut reclama noastră, doamna? – și-i fredonez o melodie: „Prietenii cu-aripioare ni-i hrănim…“

— De ce solicitați accesul în PanOpticon?

Mă dau mirat:

— Am pe listă acvariul de la Osugi și Kosugi, doamna.

— Osugi și Bosugi.

Verific pe blocnotes.

— Cum a scris și-ăsta…

— Văd aici câteva obiecte curioase, în trusa dumneavoastră.

— Nou-importate din Germania, doamna. Dați-mi voie să vă prezint pistolul cu peleți ionizați, de fluor-carbon – sigur știți cât de importantă e stabilitatea pH-ului pentru optimizarea mediului în acvariu? Noi credem că suntem prima firmă de acvacultură din țară, care folosim această mică minune a tehnicii. Poate, dacă v-aș putea oferi o scurtă…

— Puneți mâna dreaptă pe scanerul de acces, domnule Sogabe.

— Sper să mă gâdile.

— Aceea-i mâna stângă.

— Mă iertați.

O scurtă veșnicie trece, până începe să clipească verde cuvântul acceptat.

— Și codul de acces?

E vigilentă. Mijesc ochii:

— Ia să vedem: 313-636-969.

Fecioara-ghețurilor clipește și ea din ochi.

— Aveți codul de acces valid… – ar fi și cazul, i-am plătit o avere pentru numerele-alea celui mai bun hacker profesionist, pe care l-am putut găsi la Tokio – …pentru luna iulie. Vă reamintesc: Azi suntem în august.

Lepădătura naibii de hacker nesătul.

Takis Sinopoulos 05 © Fundația Takis Sinopoulos

Takis Sinopoulos  © Fundația Takis Sinopoulos

— Aha… curios lucru – mă scarpin între picioare, ca să-mi îngădui o clipă de gândire. Apoi: Ăsta-i codul de acces pe care mi l-a dat doamna – privire coborâtă către blocnotes – Akiko Katō, avocat-asociat la Osugi și Kosugi.

Bosugi.

— Cum o fi. Bine, ce să zic? Dacă nu e valid, codul meu de acces, nu pot să intru efectiv, nu-i așa? Păcat. Când o să vrea să știe, doamna Katō, de ce i-au murit neprețuitele dorsale-argintii de Okinawa, otrăvite-n propriile dejecții, să-i spun să ia legătura cu dumneavoastră. Cum ziceați că vă numiți?

Fecioara-ghețurilor se îndârjește. Astea, zeloasele, sunt precaute, când joci la cacealma.

— Reveniți mâine, după ce vă reverificați codurile de acces.

Pufnesc pe nas și scutur din cap:

— Imposibil! Aveți idee, măcar, de câți peștișori am eu pe mână? Mai demult, mai aveam și noi, acolo, puțin loc de-ntors, dar de când am trecut pe organizarea calitativă sută-la-sută, operăm după o programare oră-cu-oră. O singură programare dacă ratăm, și prietenușii noștri cu aripioare devin îngrășământ fosfatic. Uitați, chiar acum, cât stau aici cu dumneavoastră și despicăm firu-n patru, am nouăzeci de ciclide-n pericol de asfixiere în clădirea Primăriei Metropolitane. N-o luați personal, doamna, dar n-am ce face: insist să aflu numele dumneavoastră pentru formularul de stabilire a responsabilităților – și adopt o postură marțială, cu pixul pregătit.

Fecioara-ghețurilor clipește cu totul. O las mai moale:

— Ce-ar fi să sunați la secretara doamnei Katō? Vă confirmă ea c-aveam programare.

— Am sunat deja – de-acuma, chiar că-mi fac griji: dacă deșteptul de hacker mi-a greșit și falsa identitate, arșice mă fac ăștia. Zice: Dar programarea dumneavoastră pare a fi pentru mâine.

— Adevărat. Foarte adevărat. Aveam programare pentru mâine. Dar aseară, Ministerul Pescuitului a emis un avertisment care privește întreaga industrie. O epidemie de…asta… ebola s-a ivit la dorsalele-argintii, de la un lot contaminat din Taiwan. Se răspândește prin conductele de oxigenare, se localizează la nivelul branhiilor și… e dezgustător ce vezi. Peștișorii se umflă până când efectiv pocnesc și le ies mațele-afară. Minți luminate lucrează la un remediu, dar, fie vorba-ntre noi…

Fecioara-ghețurilor cedează:

— Vi se acordă autorizație provizorie, pentru două ore. De la cabina de recepție, mergeți la turbo-ascensor. Nu vă abateți de la săgețile cu senzori din podea, ca să nu declanșați alarma și să nu fiți acuzat de pătrundere ilegală. Ascensorul vă conduce automat la Osugi și Bosugi, la nivelul optzeci-și-unu.

— Nivelul optzeci-și-unu, domnule Sogabe, anunță ascensorul. Aștept cu bucurie să vă transport din nou.

Ușile se deschid către o… practic, pădure tropicală de plante și ferigi în ghivece. Un întreg aviariu de telefoane triluiesc. În spatele unui birou de culoarea abanosului, o domnișoară își scoate ochelarii și pune jos un recipient de șprițuit.

— Cei de la Securitate m-au anunțat de venirea domnului Sogabe.

— Dați-mi voie să ghicesc! Sunteți Kazuyo, nu-i așa, Kazuyo?

— Da, dar…

— Nu-i de mirare că Ran zice că are un Înger în PanOpticon!

Recepționera nu se lasă păcălită:

— Și dumneavoastră sunteți…?

— Ucenicul lui Ran! Jōji! Să nu-mi spuneți că nu v-a pomenit de mine pân-acum! Zona mea-i Harajuku, de obicei, dar luna-n curs îi rezolv și lui clienții din Shinjuku, până scapă… ăăă… de malaria genitală.

Fetei i se lungește fața:

— Poftim?!

— Nici despre asta nu v-a spus nimic? Mă rog, cine-l poate acuza? Șefu’ crede că l-a prins o viroză rea de tot, de-aia nu și-a-nlocuit numele – Ran, vreau să zic – de pe comenzile clienților lui… Merge pe burtă!

Îi arunc un zâmbet complice și mă uit în jur, după camerele de supraveghere. Nu se vede nici una. M-așez în genunchi, îmi deschid trusa de scule cu capacul întors către ea, ca să nu vadă ce fac, și-ncep să-mi asamblez arma secretă.

— Să știți că m-am dat de ceasul morții s-ajung pân-aici. Inteligenț-artificială! Prostie artificială. Biroul doamnei Katō vine pe coridorul ăsta, nu?

— Da, numai că, vedeți, domnu’ Jōji, trebuie să vă cer să faceți o scanare de retină.

— Și-asta gâdilă?

Am terminat. Închid trusa de scule și m-apropii de biroul ei cu mâinile la spate, afișând un zâmbet cretin.

— Unde mă uit?

Fata răsucește un aparat de scanare către mine.

— În ocularul de-aici.

— Kazuyo, Ran mi-a spus – m-asigur că suntem singuri – despre… știți… E-adevărat?

— Ce să fie adevărat?

— C-aveți unșpe degete la picioare?

— C-am unșpe ce?!

În momentul în care ea își coboară privirile către picioare, îi sărez ceafa cu destule micro-granule de tranchilizant cu acțiune instantanee, cât să lase-n inconștiență toată armata chineză. Se prăbușește peste sugativa de pe birou. Fac o remarcă spirituală, în maniera lui James Bond, și m-amuz de unul singur.

Bat de trei ori.

— De la „Prietenii Peștișorului de Aur“, doamna Katō!

O pauză plină de mister.

— Intrați.

Verific să nu existe martori pe coridor și mă strecor înăuntru. Vizuina concretă în care se-ascunde Akiko Katō se potrivește îndeaproape cu versiunea din imaginația mea. Carpetă în carouri. Fereastră curbată, cu nori sumbri. Un perete întreg de fișete model-vechi. Un alt perete întreg de picturi mult prea elegante, ca să te holbezi la ele. Între două canapele în formă de semilună, tronează un bazin sferic uriaș, în care un banc de dorsale-argintii de Okinawa bântuie un palat de coral și-un vas de luptă scufundat. Nouă ani au trecut de când am văzut-o ultima dată pe Akiko Katō, și uite că n-a-mbătrânit nici măcar c-o zi. Aceeași frumusețe rece și dură dintotdeauna. Își ridică privirile din spatele biroului.

— Nu sunteți cel care vine de obicei pentru pești.

Încui ușa-n urma mea și dau drumul cheii în buzunar, unde am pistolul. Ea se uită la mine-n sus și-n jos.

— Nici nu am vreo treabă cu peștii, zic.

Își pune stiloul pe birou.

— Ce dracului crezi că…

— E foarte simplă chestiunea. Eu vă știu numele, și dumneavoastră mi-l știați pe-al meu – Eiji Miyake – mai demult. Exact, acel Eiji Miyake. Ce-i drept, au trecut ani mulți. Uitați ce este. Amândoi suntem oameni ocupați, așa că n-ar fi mai bine să lăsăm flecăreala? Sunt aici, la Tokio, să-l găsesc pe tatăl meu. Dumneavoastră-i știți numele, îi știți adresa. Și-o să faceți bine să mi le spuneți pe-amândouă. Acum, imediat.

Akiko Katō clipește din ochi, ca să fie sigură că nu visează. După care, începe să râdă.

— Eiji Miyake?

— Nu văd ce-i de râs.

— Nu Luke Skywalker? Nu Zax Omega? Dumneata chiar te-aștepți să m-aduci într-o stare de obediență-nfricoșată cu discursul ăsta patetic? „Un băiat de pe-o insulă pleacă-ntr-o misiune primejdioasă, ca să-și descopere tatăl pe care nu l-a cunoscut.“ Știi ce se-ntâmplă cu băieții de pe insule, după ce li se-ncheie fanteziile? – și scutură din cap, a milă disprețuitoare. Până și prietenii mei spun că sunt avocata cea mai veninoasă din Tokio. Și dumneata vii aici, dai buzna și te-aștepți să mă intimidezi, ca să-ți comunic informații clasificate ale clientului? Te rog!

— Doamnă Katō… – scot pistolul Walther PK de calibru 7,65, mi-l rotesc pe deget șmecherește și-l îndrept către ea. Zic: Aveți un dosar despre tatăl meu în această cameră. Dați-mi-l. Vă rog.

Se preface ultragiată:

— M-ameninți?

Cobor piedica.

— Eu așa sper. Mâinile sus, ca să vi le văd.

— Ți-a picat în mâini scenariul care nu trebuia, copile.

Ia de pe masă telefonul, care explodează ca o supernovă de plastic. Apoi, glonțul ricoșează de geamul blindat al ferestrei și se pierde-n câmpul însorit de floarea-soarelui dintr-un tablou. Akiko Katō cască ochii mari, văzându-l sfâșiat.

— Vandal ce ești! Mi-ai distrus Van Gogh-ul! O să plătești pentru asta!

— Parcă dumneavoastră ați plătit vreodată. Haideți. Dosarul.

Akiko Katō și-arată colții:

— Cei de la pază or să fie aici în treizeci de secunde.

— Știu cum e dotat electronic biroul dumneavoastră. Izolat și de privirile indiscrete, și fonic. Nu intră și nu ies mesaje. Încetați cu vorbăria și dați-mi do-sa-rul.

— Ce viață frumoas-ai fi putut avea, dacă rămâneai să culegi portocale pe insula Yakushima, lângă bunica și unchii dumitale.

— Nu vreau să vă mai cer o dată.

— Măcar dacă lucrurile ar fi atât de simple. Dar, știi, tatăl dumitale are prea mult de pierdut. Dac-ar fi să se afle de pramatia lui de progenitură din flori c-o boarfă – adică de dumneata –, multe mărimi s-ar face roșii ca racii la față. Iată de ce avem un modest aranjament de păstrare a secretului.

— Da, și ce-i cu asta?

— Și vii dumneata, și-ncerci să zgâlțâi o bărcuță liniștită.

— Aha. Înțeleg. Dacă-l întâlnesc pe tatăl meu, n-o să-l mai puteți șantaja.

— „Șantaj“ este un cuvânt acționabil în justiție, pentru cineva care tot mai caută loțiunea perfectă pentru acnee. Ca să fii avocatul cuiva ca tatăl dumitale, trebuie discreție. Ai auzit vreodată de discreție? Îi deosebește pe cetățenii obișnuiți de criminalii cu arme de foc.

— Nu ies din biroul ăsta fără dosar.

— Atunci, o să ai de așteptat mult și bine. Aș fi comandat niște sendviciuri, dacă nu-mi împușcai telefonul.

N-am timp de asta.

— Bine, bine, putem să discutăm chestiunea și-ntr-o manieră mai adultă.

Las în jos pistolul, iar Akiko Katō își îngăduie cu aroganță un zâmbet victorios.

Granulele de tranchilizant i se-nfig în gât. Cade pe spate pe scaun, inconștientă ca profunzimile-albastre ale mării.

Takis Sinopoulos 03 © Fundația Takis Sinopoulos

Takis Sinopoulos  © Fundația Takis Sinopoulos

Viteza-i totul. Lipesc amprentele de Akiko Katō peste cele de Ran Sogabe și-i accesez calculatorul. O-mping într-un colț, cu scaun cu tot. Nu-i plăcut – mă gândesc întruna c-ar putea să-și revină-n simțiri. Documentele mai bine ascunse de pe calculator sunt parolate, dar încuietorile fișetelor tot reușesc să le desfac. MI de la MIYAKE. Numele-mi apare pe listă. Dublu-clic. EIJI. Dublu-clic. Aud un clang metalic promițător, și un sertar țâșnește afară, de undeva de la mijlocul peretelui. Răsfoiesc mapele metalice subțiri. Miyake – eiji – paternitate. Mapa lucește auriu.

— Ia mâna de-acolo.

Akiko Katō închide ușa cu glezna și-mi lipește la întretăierea sprâncenelor țeava unui pistol Zuvre „Vultur însingurat“, calibru 44. Mă uit amuțit la cealaltă Akiko Katō, încă prăbușită-n scaun. Cea din ușă râde – sau rânjește larg și sarcastic. Are dinții încrustați cu smaralde și rubine.

— Un bioborg, nătărăule! O sosie! Nu te-ai uitat niciodată la Vânătorul de recompense? Te-am văzut venind! Spionul nostru te-a ochit încă de la braseria „Jupiter“ – bătrânul pentru care-ai cumpărat țigări? Aparatul lui – ăla, vidboy – este o cameră de supraveghere conectată la calculatorul central de la PanOpticon. Acuma, lasă-te-n genunchi, încet, și-aruncă-ți pistolul pe jos către mine. Încet. Nu mă face să-mi pierd răbdarea. De la o asemenea distanță, un Zuvre-ți pocește mutra, de nici maică-ta nu te mai recunoaște. Mă rog, nu c-ar fi fost ea prea talentată-n sensul ăsta, ă, ce zici?

Nu-i bag în seamă afrontul.

— De-un intrus, nu-i bine să te-apropii fără sprijin.

— Dosarul tatălui tău este o problemă foarte delicată.

— Aha, deci, bioborgul mi-a spus adevărul. Banii pe care-i încasați de la tatăl meu, vreți să-i păstrați pe toți pentru dumneavoastră.

— Ce-ar trebui să te preocupe acum, zice, nu etica practicii avocățești este, ci cum să mă convingi pe mine să nu-ți împrăștii creierii pe pereți.

Cu privirile ațintite la mine, se apleacă să-mi ia de jos pistolul Walther. Îi țintesc fața cu trusa de scule și desfac amândouă clemele care o țin închisă. Grenada cu incandescență, montată pe dinăuntrul capacului, explodează chiar în ochii ei. Țipă, eu mă rostogolesc la podea, pistolul ei Zuvre trage, niște sticlă se sparge, mă ridic, fac un salt prin aer, o lovesc în cap, îi smulg pistolul din gheară – trage încă o dată –, o răsucesc înspre mine și-i ard un upercut care o trântește peste una dintre canapelele în formă de semilună. Dorsalele-argintii de Okinawa se zvârcolesc și se sufocă pe covor. Akiko Katō cea reală zace nemișcată. Îmi îndes dosarul sigilat al tatălui meu în salopetă, îmi adun sculele înapoi în trusă și ies. Închid ușa în liniște peste pata care se formează deja, lent, pe mocheta de pe coridor. Merg fără grabă către turbo-ascensor, fredonând Închipuie-ți, în modul cel mai firesc. Pân-aici a fost ușor. Acuma, trebuie să mai și ies viu din PanOpticon.

Niște droni se-nvârt în jurul recepționistei încă leșinate, în pădurea ei tropicală. Curios, cum las numai femei inconștiente în siajul meu, indiferent unde mă duc. Apelez ascensorul și m-arăt cum se cuvine de preocupat. „Sindromul clădirii bolnave“, îi spune unchiul meu. „Crezi, nu crezi, dar și peștii sunt afectați în același mod.“ Ascensorul sosește și scuipă o infirmieră bătrână, care-i dă la o parte pe gură-cască. Fac pasul înăuntru și apăs butonul de închidere a ușilor, ca s-o șterg mai repede, până nu-i vine și altcuiva ideea să se urce.

— Nu așa repede!

O gheată lustruită se vâră ca o pană între ușile care tocmai se-nchid, și un paznic de la securitatea clădirii le deschide înapoi cu forța. Are corpolența și nările unui minotaur.

— Nivelul Zero, băiete.

Apăs butonul și ne punem pe coborât.

— Așa, deci, zice Minotaurul. Ce ești, ă, vreun spion industrial?

Sângele și-adrenalina îmi dau iama prin corp, în moduri dintre cele mai ciudate.

— Ă?

Minotaurul păstrează o mină serioasă.

— Păi, încerci să te faci nevăzut așa, una-două, co’ect? De-asta m-ai prins între ușile ascensorului, sus, acolo.

A, o glumă.

— Ăhă. Plină de informații confidențiale despre peștișori de aur – și-mi zdrăngăn trusa de scule.

Minotaurul fornăie pe nas, adică pufnește în râs.

Ascensorul încetinește și-și deschide ușile.

— După dumneavoastră, zic, deși Minotaurul nu dă nici un semn că m-ar lăsa pe mine să ies primul.

Se face nevăzut pe-o ușă laterală. Săgețile de pe dalele din podea mă-ndreaptă înapoi către o cabină de securitate. Îi zâmbesc larg Fecioarei-ghețurilor.

— De dumneavoastră am parte și la ieșire, nu?, ca și la intrare. Asta-i mâna destinului.

— Procedură-standard, zice, cu ochii pironiți într-un scaner.

— Aha.

— V-ați eliberat de îndatoriri?

— Și-ncă cum. Știți, doamna dragă, noi, cei de la „Prietenii Peștișorului de Aur“, afirmăm cu mândrie că niciodată n-am pierdut vreun peștișor din motive de neglijență – și asta, în optsprezece ani, de când lucrăm în branșă. Îi facem autopsie fiecăruia, pentru a stabili cauza morții. Bătrânețe, de fiecare dată. Sau intoxicație cu alcool, provocată de client, mai ales în sezonul petrecerilor de la sfârșit de an. Dacă sunteți liberă, v-aș putea spune mai multe la o cină?

Fecioara-ghețurilor mă congelează din priviri.

— Nu avem absolut și cu desăvârșire nimic în comun.

— Suntem și unul, și altul, ființe pe bază de carbon. Deși, în ziua de azi, nici măcar asta n-o mai poți lua de bună.

— Dacă-ncercați cumva să mă dezgustați suficient de mult, cât să nu mai întreb de ce aveți un pistol Zuvre, calibrul 44, în trusa de scule, vă informez că vă răciți gura degeaba.

Sunt un profesionist. Frica mai are de-așteptat. Cum – zău așa, cum – am putut să fiu atât de prost?

— Nu se poate așa ceva.

— Este o armă înregistrată pe numele Akiko Katō.

— Aaa…, chicotesc, îmi desfac trusa de scule și scot pistolul. De ăsta vorbiți?

— Chiar de el vorbesc.

— De-ăsta?

— De-ăla.

— Păi, ăsta-i pentru…

— Pentru ce? – și Fecioara-ghețurilor întinde mâna către un buton de alarmă.

— …asta!

Florile de sticlă cu prima împușcătură – alarma începe să urle –, labirintul de sticlă cu a doua împușcătură – aud cum șuieră gazul –, panourile de sticlă cu-a treia împușcătură, și mă reped prin geam – urlu și-alerg – mă dau de-a dura pe podeaua holului, pe care toate săgețile pâlpâie-n același timp. Bărbați și femei se lasă pe vine, terorizați. Peste tot, numai gălăgie și cioburi de sticlă. De pe un coridor de acces, aud bocancii gardienilor, care tropăie încoace. Apăs maneta de siguranță dublă, mut pistolul Zuvre pe foc de plasmă continuu, îl azvârl în calea gardienilor și mă reped către ușa de intrare. Cele trei secunde până la supra-încărcare nu-mi sunt mie suficiente în primul rând, așa că explozia mă saltă de la pământ, mă izbește de ușa rotativă și literalmente mă rostogolește pe scări în jos, afară. O armă care-și poate arunca în aer utilizatorul – să te mai miri că marca Zuvre a fost retrasă din producție la nouă săptămâni după lansarea pe piață? În spatele meu, totul e numai haos, fum și aspersoare. În jurul meu – consternare, coliziuni în trafic și lucrul de care am cea mai urgentă nevoie: o mulțime înfricoșată. Răcnesc:

— Un nebun! A scăpat un nebun! Grenade! Are la el grenade! Chemați poliția! Să vină elicopterele! Peste tot, elicoptere! Mai multe, cât de multe elicoptare! – și mă fac pierdut, șontâc-șontâc, în cel mai apropiat magazin universal.

Din servieta cea nouă, pe care mi-am luat-o, scot dosarul tatălui meu, tot sigilat în mapa lui de plastic, și înregistrez momentul în minte, pentru posteritate. Pe 24 august, la ora două și douăș’cinci, pe bancheta din spate a unui taxi cu șofer bioborg, în timp ce merg pe latura de vest a Parcului Yoyogi, pe sub un cer la fel de pătat ca sertarul de sub canapeaua extensibilă a unui celibatar, la mai puțin de douăș’patru de ore după ce am sosit la Tokio, descopăr adevărata identitate a tatălui meu. Nu-i rău, merge. Îmi strâng mai bine cravata la gât. Mi-o și închipui pe Anju, legănându-și picioarele pe locul de lângă mine. „Vezi?“, îi spun, mângâind acel dosar. „Uite-l aici. Numele lui, mutra lui, casa lui, cine este, ce este. Am reușit. Pentru noi, amândoi.“ Taxiul se trage într-o parte, văzând o ambulanță cu girofarurile albastre pornite, care vine-nspre noi. Cu degetul mare, desfac banda care etanșeizează și scot din mapă dosarul de carton. EIJI MIYAKE. Identitatea tatălui. Trag aer adânc în piept și simt mai aproape de mine lucruri care fuseseră, pân-atunci, îndepărtate.

Pagina-ntâi.

Cerneala, sensibilă la contactul cu aerul, se dizolvă deja și dispare.

Share this Post:

Lasă un răspuns