„Traducerea nu există, traducerea este originalul”

|decembrie 29, 2015|Interviu, Nr. 03, Revista de Traduceri Literare

Interviu cu Mariana Ștefănescu

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Peter Sragher, Președinte Filiala București – Traduceri literare a USR

Cum v-ați apropiat de limba și cultura sârbo-croată (cum se numea când ați învățat)? A fost o întâmplare sau v-ați dorit asta din copilărie?

Știți, acum, tot mai aproape de vărsare, zic și eu că în viață ni se întâmplă nu ceea ce credem noi că ni se cuvine, ci, de bună seamă, ceea ce este pe potriva firii noastre. Iar pe potriva firii mele a fost să mă nasc la mare. Eu cred că veșnicia s-a născut la mare… Aici am avut revelația infantilă a felurimii limbilor. Ai mei, bucureșteni fiind, au avut o existență itinerantă în primii șapte ani de viață ai mei, dinspre Constanța către mai toate stațiunile balneare ale Mării Negre. Aici, micuții localnici, turci, greci, albanezi, bulgari împărțeau cu mine aceeași limbă învățată din abecedarul nostru comun „Scânteia”. Oricum,copilăria e o altă țară… Poate tocmai de aceea am vrut să aflu nu astral, sub ce auspicii mi-am făcut intrarea în lume, ci răsfoind cotidianul central „Scânteia” de miercuri 3 octombrie 1945 – ziua mea de naștere –, unde aflam că pentru pâine e valabil bonul 282 – una rație de 0,300kg. Iar articolul de fond suna „Marea adunare plugărească din județul Timiș Torontal – o puternică manifestație de simpatie româno-iugoslavă”. Acesta a fost destinul meu.

Aţi avut un șoc, atunci când cele două limbi s-au despărțit deodată, odată cu secesiunea de la începutul anilor 1990 ?

Limbile nu se despart, ele, cu una cu două. În veci. O limbă este un idiom cu rădăcina seminției de după Turnul Babel – în solul culturii și civilizației unui neam, în speță, al slavilor de sud – adică Iugoslavia. Tatăl literar și reformatorul limbii literare sârbe este personalitatea proteică a secolului al 18-lea, Vuk Stefanović Karadžić. De altfel, scriitoarea croată Dubravka Ugrešić accentua în eseurile sale tocmai filonul unic al limbii sârbo-croate sau croato-sârbe. Dar câte nu poate lega si dezlega politichia… De altfel, eu am tradus doua din aceste eseuri în revista Luceafărul.

În ce priveste șocul, nu l-am avut, am fost însă îndurerată de acțiunea concertată a mediei internaționale, care a demonizat și ostracizat neamul sârbilor. Să ne amintim că reperul  identitar al neamului sârb este consfințit în anul 1389 – Bătălia de la Kosovo Polje (Câmpia Mierlei), când a luptat și oastea lui Mircea cel Bătrân alături de oastea cneazului Lazar Hrebeljanović. Tar Lazar nu a ales gloria militară, a ales între împărăția cerească și a se supune semilunii. S-a retras din falsul prezent, a renunțat nu la luptă, ci la trăirea momentului istoric. Știind că neamul său trăiește în viitor. Iar scriitorul sârb Milorad Pavić „a transformat un neam intr-un mesaj”, așa cum a spus Mircea Eliade.

Cum ați debutat ca traducătoare literară ?

Debutul meu editorial s-a datorat editurii „Kriterion”,  domnilor Domokos Géza și Paul Drumaru, în anul 1983. Tradusesem un cehovian volum de povestiri semnat de inenarabilul scriitor sârb Momo Kapor, care n-a fost niciodată tipărit decât publicistic, pe bucăți. Editura mi-a propus o carte bine scrisă de scriitorul român de etnie sârbă Slavko Vesnić, ajuns la noi trecând Dunarea înot în tulburii ani 1950. Lucram la Biblioteca Națională ca redactor principal, citeam în neștire, scriind adnotări pentru seria buletinelor de informare culturală. Asta școală de literatură… Cu limba sârbo-croată aveam o relație specială, trăisem în patria ei vreme de șapte ani, spiritul ei mă contaminase, dar abia ajunsă acasă am înțeles că literatura se naște din literatură… Abia citindu-l și traducându-i pentru sertar pe Miloš Crnjanski, Danilo Kiš, Milorad Pavić și câți alții, am înțeles că mă aflu în mijlocul unei literaturi mari, dăruită unui popor mic și atât de măreț. În anul 1985, mi-a căzut în mână „Dicționar khazar” al lui Milorad Pavić, care cunoștea în acel an un succes fulminant. Îl citeam zicându-mi: Asta nu poate fi. Și, totuși, e un roman. Nu din ambiție, căci nu sufăr de așa ceva, am început să-l traduc, gândindu-mă dacă pot cumva sparge codul genetic al khazarilor. Nu știam dacă pot absorbi în limba română aura atâtor seminții, a celor trei seminții! Iar în buza revoluției lui ’89 mi-a apărut, în fine, „Vacanța în sud” – antologie de proză sârbă contemporană, care reunea 15 autori din cei 19 propuși. A avut incredere in mine editura Univers, grație regretatei doamne profesoare Voislava Iovanović,a domnului profesor Mirko Živković, dar și a redactoarei de carte, Olga Jora, și, nu în ultimul rând, a profesorului Romul Munteanu, editor de clasă.

Ce s-a întâmplat însă zece ani mai târziu ?

Milorad Pavić (sârbă: Милорад Павић) (n. 15 octombrie, 1929 în Belgrad - d. 30 noiembrie, 2009) a fost un important poet, prozator, traducător și istoric literar sârb.

Milorad Pavić (sârbă: Милорад Павић) (n. 15 octombrie, 1929 în Belgrad – d. 30 noiembrie, 2009) a fost un important poet, prozator, traducător și istoric literar sârb.

Peste 10 ani, aceeași editură, ajunsă pe mâna unui malotru, cum ar spune francezul, a publicat cartea lui Milorad Pavić „Peisaj pictat in ceai” în traducerea mea conform contractului, iar cartea s-a vândut liberă, eram în democracy, nu-i așa, fără ca mie să mi se plătească onorariul cuvenit, care, sigur … acoperea plata dactilografierii făcută tot de către mine. Eu știu, poate că și noi, traducătorii literari, numa’ unii, om face apostolat. Și, pour la bonne bouche, ce-am găsit eu în ultima carte tradusă de mine a lui Milorad Pavić „UNICAT – cartea cu o suta de finaluri”, apărută în octombrie 2015 la o editură serioasă, nu-i spun numele, m-a supărat, căci cartea nu are pagina de gardă… .

Oare câți dintre editorii noștri au sfetnici buni, nu numai manageri descurcăreți. Un editor trebuie să fie un om de carte, nu un misit ageamiu.

Care-i sentimentul pe care-l aveți, când vă apucați de traducerea unei cărți ?

Atunci când încep să lucrez la o carte, întorcând-o pe dos ca pe o mănușă, mă canonesc să caut ironia nemărturisită a autorului, care pare de-a dreptul inexpugnabilă. Mare mi-a fost bucuria, auzind spusa lui Emil Cioran : Nu poezia ci ironia este intraductibilă. Căci ironia, mai mult decât poezia, ține de cuvinte, de nuanța lor impeceptibilă, de încărcătura lor afectivă .

V-ați simțit apreciată de literați ?

Totdeauna, criticii literari m-au regalat cu aprecierile domniilor lor. Mă simt prețuită de breaslă, mi s-au acordat doua premii ale USR, un premiu al ASB, iar acum mă întrebați de sănătate…

Cum apreciați traducerea literară ?

Uneori simt cum traducerea este mai presus decât originalul. Apar atâtea cărțulii cu coperte vesele, chiar la edituri cu ștaif, precum mărgelele de sticlă colorată, iar traducătorii literari prea le iau in serios, animați de mai știu eu ce redactori obsecvioși. Dacă nu ești hârșit în ale traducerii cel puțin două decenii (cam cât îi trebuie și unui spy să dea roade), n-ai cum să-l amendezi pe sărmanul traducător literar, propunând sinonime ca nuca în perete. În cazul meu,am rămas siderata găsind mantie în loc de acoperământ, călugăriță în loc de monahie, preot în loc de ava… Adio, genius loci… Lucrurile astea mă dor, pentru că nu știu dacă mai apuc ceva reeditari. Mircea Eliade spunea că o cultură poate fi măsurată și prin capacitatea ei de absorbție a literaturilor lumii, nu numai prin operele originale. Mai mult decât atât, opera de traducere privește neamul, nu pe traducător. Spre deosebire de atatea scrieri, c-or fi, că n-or fi maculatură, eufemistic spus, pat germinativ, traducerea literară nu e o aflare în treabă. Și în traducerea literară te mărturisești. Scara este calea spre urcuș, din treaptă în treaptă, parcurgând toate vămile trecerii nu atât de la o limbă la alta, precum mașina Altavista, cât de la o cultură la alta, de la o literatură la alta. Textul țintă va îmbogăți textul sursă, aidoma spusei unui poet de departe : „Traducerea nu există, traducerea este originalul”.

Ce v-ați dori mai mult ?

Să se pună în scenă un text dramatic publicat la editura Humanitas, cu piesele selectate la            « Festivalul internațional de teatru Sibiu » din 2011, care a cunoscut un spectacol-lectură. Este vorba despre dramaturgul croat Matija Matišić şi piesa lui „Femeia fără trup”, care, pe lângă valoarea dramturgică intrinsecă, ridică un colț al draperiei însângerate de un război fratricid, unde victima e călău și invers, după voia păpușarilor. Vibrează în acest text dramatic „râsu-plânsu” lui Nichita din Puposlavia lui…

Share this Post:

1 Comment

  1. Excelenta marturisire a unei creatoare sensibile, discrete, dar de un profesionalism feroce in ale traducerii. M-am regasit in gandire si in simtire in receptarea fenomenului literar din fosta Iugoslavie,. Am simtit si eu forta si profunzimea acestor literaturi, dar mai ales a literaturii sarbe , o mare, extraordinara literatura, de aceeasi sorginte epica cu cea latino- americana, dar in alt registru.. Probail aceasta forta epica a venit din premonitia creatorilor asupra viitorului acestui spatiu. Acest presentiment asupra dezastrului ce s-a produs i-a facut sa scrie din toti rarunchii si sa transmita starile unei conlocuiri si comunicari deschise care nu va mai exista . Bravo, IN Mariana Stefanescu, felicitari!

Lasă un răspuns