William Shakespeare, Romeo și Julieta, actul 1, scena 1

, and |august 27, 2017|Atelierul traducătorului literar, Conferințe, simpozioane, Nr. 22, Revista de Traduceri Literare

Unul dintre efectele imediate ale Conferinței internaționale dedicate traducerilor shakespeariene, organizate de British Council și Teatrul The Globe la Köln, în iunie 2016, a fost identificarea câtorva tineri care, în timp, pot evolua și obține rezultate frumoase în domeniul traducerii de teatru în versuri.

Așa s-a născut ideea unei colaborări prelungite cu The Next Generation, la o antologie de teatru elisabetan și iacobit menită să-i pună în valoare pe contemporanii lui Shakespeare. Dar, până la startul lucrului la antologia respectivă, doi dintre participanții de la Köln au fost deja incluși în echipa de traducători care la anul va finaliza Proiectul Un Shakespeare pentru mileniul trei, început în 2010. Alexandru Călin lucrează, în prezent, la traducerea poemului Violarea Lucreției, iar Anca Tomuș, împreună cu același Al. Călin, pregătește o nouă versiune a celebrei tragedii Romeo și Julieta. (George Volceanov)

Romeo și Julieta de William Shakespeare

PROLOGUL

Intră CORUL.

CORUL:

Traducere de Anca Tomuș

Traducere de Anca Tomuș

Două distinse case din Verona,

Unde povestea noastră s-a-ntâmplat,

Din veche ură iscă iar furtuna

Care cu sânge mâna le-a pătat.

Din sânu-acestor case învrăjbite

Doi tineri rău-sortiți își iau viața,

Iar toate întâmplările cumplite

Ce duc la moartea lor topi-vor gheața

Acestei dușmănii. Iubirea lor

Ce stă sub semnul morții și va stinge

Cu trist final vrăjbia caselor,

Pe scenă-n două ceasuri o vom plânge;

Iar dacă răbdători veți asculta,

Tot ce-am greșit aici vom îndrepta.

 

[Iese]

ACTUL I

SCENA I.

Intră Samson și Gregory, servitori ai casei Capulet,

înarmați cu săbii și scuturi.

SAMSON: Pe legea mea, nu ne vom lăsa înjosiți.

GREGORY: Păi, nu, c-atunci s-ar chema că suntem josnici.

SAMSON: Adică, dacă ne înfurie, scoatem sabia.

GREGORY: Mai bine-ai face, cât trăiești, să-ți scoți gâtul din funie.

SAMSON: Eu sar iute la bătaie, de mă stârnește careva.

GREGORY: Dar nu ești ușor de stârnit la bătaie.

SAMSON: O javră dintr-ăi de-l serversc pe Montague sigur mă va stârni.

GREGORY: Să fii stârnit înseamnă să te urnești, iar vitejia înseamnă să fii de neclintit. Rezultă că tu, când esti stârnit, o iei la fugă.

SAMSON: O javră din clanul ălora mă va stârni să stau neclintit. Am curajul să merg în fața oricui din casa Montague, bărbat ori femeie.

GREGORY: Asta te-njosește și mai tare, căci ăi mai slabi se lasă luați pe la spate.

SAMSON: Așa e, de aceea femeile, fiind făpturi mai slabe, sunt mereu luate pe la spate. Așa că eu voi merge în fața bărbaților care-l servesc pe Montague, iar pe fete le voi lua pe la spate.

GREGORY: Răfuiala-i între stăpânii nostri și între noi, bărbații.

SAMSON: E totuna. Am să mă port ca un tiran: după ce mă bat cu bărbații, voi fi galant[1] cu fecioarele și-o să le crăp țestele.

GREGORY: Țestele fecioarelor?

SAMSON: Da, țestele fecioarelor sau țeasta fecioriei lor, ia-o cum vrei.

GREGORY: Ba ele o vor lua, fix acolo unde-o vor simți.

SAMSON: Bărbăția mea o vor simți, cât timp mă tin tare, și știe toată lumea ce bucată bună de carne sunt.

GREGORY: Bine că nu de pește, c-atunci ai fi fost o scrumbie afumată. Scoate-ți scula, că vin câțiva dintr-ai lui Montague.

[Scot săbiile]

Intră alți doi Servitori

(,unul dintre ei Abraham, de-ai casei Montague)

SAMSON: Mi-e arma despuiată și gata de atac. Provoacă-i la ceartă, că-ți țin eu spatele.

GREGORY: Cum, întorcându-mi-l și luând-o la fugă?

SAMSON: Eu? N-ai frică.

GREGORY: De tine? Ba cum nu.

SAMSON: Ca s-avem legea de partea noastră, hai să-i lăsăm pe ei să-nceapă.

GREGORY: O să mă-ncrunt când trec pe lângă ei și s-o ia cum poftesc.

SAMSON: Ba nu, cum îndrăznesc. O să le dau cu tifla – asta-i va umili cumplit, dacă nu ripostează.

ABRAHAM: Nouă ne dai cu tifla, domnule?

SAMSON: Așa e, dau cu tifla, domnule.

ABRAHAM: Nouă ne dai cu tifla, domnule?

SAMSON (aparte, lui GREGORY): E legea de partea noastră dacă spun ‘da’?

GREGORY (aparte, lui SAMSON): Nu.

SAMSON: Nu, domnule, nu vouă vă dau cu tifla, dar dau, într-adevăr, cu tifla, domnule.

GREGORY: Cauți ceartă, domnule?

ABRAHAM: Eu, ceartă, domnule? Nu, domnule.

SAMSON: Căci dacă asta cauți, domnule, îți stau la dispoziție. Slujesc un stăpân la fel de bun c-al dumitale.

ABRAHAM: Dar cu nimic mai bun.

SAMSON: Prea bine, domnule.

 

Intră BENVOLIO

GREGORY [aparte, lui SAMSON]: Spune-i că-i mai bun. Iată-l pe unul din nepoții stăpânului nostru.

SAMSON: Ba da, mai bun, domnule.

ABRAHAM: Minți.

SAMSON: Scoate sabia, de ești bărbat. Gregory, arată-i lovitura ta de grație. [Se luptă].

BENVOLIO [Scoate sabia]: Opriți-vă, neghiobilor!

Lăsați jos săbiile, nu știți ce faceți!

Intră TYBALT

 

TYBALT: Poftim? Te pui cu-acești bieți iepurași?

[Scoate sabia] Întoarce-te, Benvolio, iată-ți moartea!

BENVOLIO: Incerc doar să-i despart. Aruncă sabia

Sau pune-o-n slujba păcii. Să-i oprim!

TYBALT: Cu sabia-n mână, pace? O urăsc

Ca iadul și tot clanul Montague.

Ia de-aici, lașule! [Se luptă]

 

Intră trei sau patru Cetățeni, cu ciomege și lănci

CETĂȚENI: Săriți cu bâte, lănci și halebarde,

Opriți lupta! Jos Capulet, jos Montague!

Intră bătrânul Capulet, în robă, și Lady Capulet

CAPULET: Ce-i zarva asta? Dați-mi spada lungă!

NEVASTA LUI CAPULET:

Ba cârja, cârja! Ce să faci cu spada?

 

Intră bătrânul MONTAGUE și NEVASTA lui

 

CAPULET: Dă-mi spada-am spus. E Montague aici

Și-și flutură tăișu-n fața mea.

MONTAGUE: Ești un nemernic, Capulet! – Dă-mi drumul!

NEVASTA LUI MONTAGUE:

Un pas n-ai să mai faci ca să-l provoci.

 

Intră PRINCIPELE Veronei, ESCALUS, cu suita.

PRINCIPELE: Supuși rebeli, voi, inamici ai păcii,

Ce profanați pătând cu sânge-oțelul –

Nu m-auziți? Hei, oameni, hei, voi, fiare,

Ce stingeți focul urii voastre hâde

Cu sânge din fântâni săpate-n vine;

Vă pun la cazne dacă n-aruncați

Acuma săbiile jos din mâini,

Ca să-ascultați porunca principelui:

De trei ori, din nimic, v-ați luat la harță,

Tu, Capulet, cu tine, Montague,

Și-ați tulburat de trei ori liniștea,

Silind mulți cetățeni mai vârstnici

Să-și lepede veșmintele solemne

Ca să ia-n mâini bătrâne lănci, la fel

De vârstnice, în pace ruginite,

Să curme-a voastră putredă ranchiună.

De veți mai tulbura vreodată pacea

Pe străzi, cu viața veți plăti ofensa.

Ceilalți puteți pleca acum cu toți,

Tu Capulet, să vii acum cu mine

Și, Montague, tu vino după-amiază

La vechiul Sfat, obișnuitul loc

De judecată. Vino și-ai să afli

Ce voi fi hotărât în cazul vostru.

Și-acum plecați, de vă e dragă viața!

Ies toți [în afară de MONTAGUE, NEVASTA lui și BENVOLIO]

MONTAGUE: Cine-a stârnit din nou zâzania?

Erai aici când a-nceput, nepoate?

BENVOLIO: Când am ajuns se-ncăierau deja

Rândașii clanului rival cu-ai voștri.

Scot arma să-i despart. Și-atunci apare

Aprins de furie Tybalt; scoate sabia,

Sfidându-mă, și-o flutură în aer,

Și-n toate cele patru vânturi, care,

Nevătătămate,-i râd în nas c-un vuiet.

Cât timp schimbăm noi contre și atacuri.

Se strâng mai mulți, de-o parte și de alta,

Până când Ducele desparte gloata.

Fluturi vii din America de Sud la muzeul Antipa © foto Peter Sragher

Fluturi vii din America de Sud la muzeul Antipa © foto Peter Sragher

NEVASTA LUI MONTAGUE:

Unde-i Romeo? L-ai văzut azi oare?

Mă bucur că n-a fost la-ncăierare.

BENVOLIO: Nu apăruse, încă, sfântul soare

La răsărit, pe geamul auriu,

Când chinuit de gânduri am pornit

Spre crîngul de platani care se-ntinde

La vest de-oraș. Acolo l-am văzut

Plimbându-se pe fiul vostru drag:

M-am îndreptat spre el, dar m-a văzut

Și s-a ascuns de mine în desiș.

Iar eu, gândind că poate, ca și mine,

Căutá un loc nevizitat de nimeni,

Simțindu-mă în plus chiar de-unul singur,

Am mers pe drumul meu și l-am lăsat

Pe cel care m-a ocolit, la rându-i.

MONTAGUE: De-acolo deseori îl văd venind

Cu lacrimi roua rece înmulțind

Și norii deși cu-adâncile-i suspine.

Însă cum prinde soarele s-anine

Surâsu-i radios prin frunzăriș,

Din calea lui se-ntoarce pe furiș

Spre casă. Abătut și-așa retras,

Se-nchide-n dormitor. Oblonul tras

Lumina i-o alungă și, în umbră,

Preschimbă ziua lui în noapte sumbră.

Tristețea asta-i rău prevestitoare,

Doar sfatul bun i-aduce vindecare.

BENVOLIO: Dar, unchiule, din ce motiv, îl știi?

MONTAGUE: Nu-l știu, iar de la el nu-l pot afla.

BENVOLIO: N-ai încercat nicicum să îl descoși?

MONTAGUE: Ba da: și eu, și alți câțiva prieteni

Dar el, al suferinței sale sfetnic –

Cu sine cât de sincer, nu știu, dar –

I-atât de-ascuns în sine că nu-i chip

Să-l iscodești, să afli care-i oful;

Ai zice că-i un mugure de floare

Mâncat de-un vierme lacom înainte

Să-și fi deschis corola-mbătătoare

Sau să se-nchine grațios la soare.

S-aflăm ce-l doare de-ar fi cu putință

L-am vindeca de-această suferință.

Intră ROMEO.

BENVOLIO: Iată-l. Vă rog, plecați. Și, insistând,

Voi ști acum ce-l doare sau nicicând.

MONTAGUE: Să-ți fie gestul răsplătit c-o fastă

Destăinuire. Să plecăm, nevastă!

Ies [MONTAGUE și Nevasta lui].

BENVOLIO: Hei, ‘neața, vere!

ROMEO: E așa devreme?

BENVOLIO: E nouă.

ROMEO: Of… par lungi orele triste.

Tata era cel ce-a plecat grăbit?

BENVOLIO: Chiar el. De ce-ți par orele-așa lungi?

ROMEO: Că n-am acel ceva ce le-ar scurta.

BENVOLIO: Îndrăgostit?

ROMEO: Deloc.

BENVOLIO: Deloc îndrăgostit?

ROMEO: Deloc pe placul celei ce mi-e dragă.

BENVOLIO: Păcat că dragostea, cu chipul ei cel blând.

Se dovedește-n fapt atât de crudă.

ROMEO: Deși, cum știm, e oarbă dragostea,

Fără să vadă, face ce vrea ea.

Unde prânzim? Dar, vai, ce-a fost aici?

Adică nu-mi mai spune, știu deja.

E ură-aici, dar, și mai mult, iubire.

Amor mânios și ură drăgăstoasă

Și tot ce din nimic a fost creat.

Grea ușurime! Serios capriciu!

Haos inform al formelor perfecte!

Pană de plumb, fum limpede, foc rece,

Bolnavă sănătate, somn deștept,

Care nu e ce e. Așa-i și ea.

Iubirea: eu o simt, dar nu-i a mea.

Nu râzi de mine?

BENVOLIO: Mai degrabă plâng.

ROMEO: De ce?

BENVOLIO: De mila inimioarei tale.

ROMEO: Ce vrei, așa-s iubirile, brutale.

Prea plin mi-e pieptul de durerea mea,

Să-l mai încarci și tu cu mila ta.

Deși mi-ai arătat că mă iubești,

Cu-al tău amar durerea mi-o sporești.

Iubirea-i fum ieșit dintre suspine;

De-i limpede, scânteie-n ochi devine;

De-i tulbure, se face râu de lacrimi.

Ce mai e ea? Cuminte nebunie,

Rea amăreală, dulce bucurie.

Rămas bun, vere!

BENVOLIO: Stai, că vin cu tine;

De pleci acum, te porți urât cu mine.

ROMEO: Ssst! M-am pierdut de mine. Nu-s aici.

Nu-s eu Romeo, el e-n altă parte.

BENVOLIO: Fii serios și zi-mi, pe cin’ iubești?

ROMEO: Vrei să mă-ncrunt și-apoi să-ti zic?

BENVOLIO: O, nu,

Dar spune-mi serios.

ROMEO: Pe patul morții-i omul serios,

Când lasă-n urmă tot, neputincios.

Atât de serios iubesc… o fată.

BENVOLIO: Atât de-aproape am ochit și eu.

ROMEO: Ești bun țintaș, iar ea e neatinsă.

BENVOLIO: Cu-atât e mai ușor de nimerit.

ROMEO: N-ai nimerit. A dragostei săgeată

Nicicând n-o va atinge, căci ea poartă

Al Diánei scut și-armura castității,

Departe stă de vraja voluptății.

Nu stă s-asculte vorbele de-amor,

Nici s-o privesc în ochi seducător,

Aur de-i torn în poală, n-o ridică.

De frumusețe-i plină, dar lipsită,

Căci frumusețea-i moare ne-nmulțită.

BENVOLIO: Deci a jurat nicicând să nu iubească?

ROMEO: Da. Și-n zgârcenia ei, să risipească

Atâta frumusețe, -al cărei dar,

Când nu-i dat mai departe, e-n zadar.

E prea-nțeleaptă, bună, cuvioasă,

Să se desfete cu a mea angoasă.

În jurământul ei i-al meu sicriu

Și-n el trăiesc acum ca mortul viu.

BENVOLIO: Ascultă: uit-o, nu te mai gândi!

ROMEO: Învață-mă să uit să mai gândesc!

BENVOLIO: Ia-ți vălul de pe ochi și lasă-i liberi

S-observe alte frumuseți!

ROMEO: Așa,

Tot frumusețea ei o voi vedea.

Aceste măști ce fruntea le-adumbresc

Ne dau impresia că le-ascund lumina.

Cel ce-a orbit nu va putea uita

Ce dar neprețuit i-a fost vederea.

Chiar de-mi arăți o fată-ncântătoare,

La ce-mi m-ajută frumusețea ei?

Să-mi amintesc de cea care-o întrece.

Te las: n-ai cum să-mi fii învățător.

BENVOLIO: Ba ori te-nvăț să uiți, ori mor dator!

[Ies]


[1] Ediția Arden preferă “I will be civil with the maids,” din Q2-3 lui cruel (necruțător), din Q1, ca o continuare a ironiei cu tentă sexuală din replica precedentă a personajului, care sugerează că în timp ce le-o va lua înainte bărbaților, pe fete le va lăsa să mearga în fața lui, pentru a le putea “lua pe la spate.”
Share this Post:

Lasă un răspuns