Traducerile fac o literatură. Pentru o istorie a literaturii române prin traduceri

|martie 23, 2016|Editorial, Nr. 05, Revista de Traduceri Literare

„Traducțiile nu fac o literatură”. Afirmația de la 1840 a lui Mihail Kogălniceanu trebuie luată cum grano salis, nu ca o formă de protecționism cultural, ci ca o reacție compensatorie împotriva excesului de adaptări realizate (superficial) în detrimentul producției literare autohtone, originale. În fapt, de calitatea literară a traducerilor a depins însăși constituirea culturii și a literaturii noastre. În primul rînd, modernizarea și dezvoltarea ei. Cu, în secolul 19, formarea limbii române literare, cucerirea scrierii fonetice, în bătălia dintre diferitele școli lingvistice și opțiuni identitare. Putem vorbi, în timpul regimului comunist, de o supraviețuire culturală prin traduceri: în anii `50, scriitori cu vechi state de serviciu s-au recalificat prin traduceri magistrale din literatura clasică universală şi, în particular, din cea rusă; deschideri dintre cel mai importante au fost oferite prin Editura de Stat pentru Literatură Universală, apoi prin colecţiile Editurii Univers; prin Editura pentru Literatură, continuată de Editura Minerva; prin antologiile de poezie din varii literaturi ş.a.m.d., pentru a nu mai vorbi de revistele de profil (Secolul 20 în primul rînd, dar nu numai).

O istorie a literaturii române ar trebui, de fapt, dublată de o istorie a traducerilor literare.

Paul Cernat

Paul Cernat

Ampla Bibliografie a relațiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice, dicționarele de traduceri apărute pînă în prezent, studiile sectoriale (din păcate, încă insuficiente) ar putea servi drept ghid pentru un asemenea proiect. Felul în care s-a modificat harta acestor traduceri de la o epocă la alta – pe toate palierele, de la capodopere la comercialism – este un indicator prețios pentru sociologia receptării literaturilor străine în România, dar și pentru înțelegerea mai profundă a felului în care aceste literaturi au contribuit la modelarea literaturii române. Cum putem oare înțelege, în dinamica ei internă și în determinările ei externe, dezvoltarea noastră literară fără importantele noastre traduceri literare din clasicii greco-latini, din Dante, dar și din Villon, din Shakespeare, din Cervantes, din iluminiști, din Goethe și marii romantici, din Baudelaire, din clasicii ruși, din Proust, din Joyce, din Poe, din Jarry, din poezia americană modernă, din Faulkner, din literatura sud-americană, din noile valuri experimentale, din atîția alții – de fapt din toți? Fără antologiile-reper, fără colecțiile editoriale de literatură universală din ultimele decenii? Chiar dacă, în diferite epoci istorice, destui dintre scriitorii noștri își citeau, adeseori, modelele în originalul lor lingvistic, francez, german, englez ș.a.m.d., relația dintre traduceri și producția literară autohtonă a fost mereu una strînsă. Și cu cît calitatea acestor traduceri crește, potențialul lor formativ se amplifică.

Un adevăr banal, care trebuie mereu reafirmat: nu numai că traducerile fac o literatură, ele sunt literatură. Traducerea e creație (fie și de ordinul doi), transcodare culturală, nu doar lingvistică. Un bun traducător e, obligatoriu, un bun scriitor – un scriitor generos (neapărat!), apt să intre ca un actor în „pielea” scriitorilor traduși.

O eventuală istorie a literaturii române prin traduceri – proiect deosebit de necesar – nu ar trebui să înregistreze doar titluri, statistici, diagrame cantitative. Ar trebui să pună în relief, prin medalioane, și profilurile marilor sau, după caz, importanților noștri traducători din poezie, din proză, din critică, eseistică. Și ale traducerilor noastre de elită. Nu dau nume din motive de spațiu și pentru a nu crea, acum, eventuale nedreptăți. Ar fi nevoie, pentru o atare întreprindere, de aportul unor comentatori avizați în traductologie. Mai avem azi, mă întreb, cronici ale traducerilor – vreau să spun, cronici care să nu comenteze doar cărți traduse din literatura universală, cum se întîmplă de regulă, ci calitatea traducerii acestora? Mi-e teamă să dau un răspuns. Ultima rubrică de acest tip pe care o cunosc i-a aparținut lui Radu Paraschivescu, în defuncta revistă Idei în dialog. S-ar putea să mai existe și alte excepții (de care însă nu am cunoștință). E mult prea puțin însă. Din fericire, specialiștii nu ne lipsesc; trebuie doar stimulați.

Își asumă cineva un asemenea proiect? Miza e majoră.

Share this Post:

2 Comments

  1. Subscriu, desigur si fara rezerve, acestui ‘adevăr banal’. Este atat de adevarat incat sta sub ochii tuturor in zona care tine de ‘orbul gainii’. O istorie a „literaturii române prin traduceri” este un proiect foarte necesar – formularea este insa oarecum ambigua (desi nu am alta, concisa). M-am gandit – reflex – la traducerile din literatura romana in alte limbi… 🙂

Lasă un răspuns