Totemul lupului – o continuă provocare

|octombrie 19, 2015|Nr. 01, Recenzie, Revista de Traduceri Literare

La vremea la care Roxana Rîbu preda editurii Curtea Veche manuscrisul în limba română al cărţii lui Jiang Rong Totemul lupului[1], după ştiinţa noastră, nu existau variante în limbi europene. Dar, cum între momentul depunerii materialului şi cel al lansării pe piaţă a lucrării a trecut mult timp, versiunea engleză[2], s-a bucurat de onoarea de a fi considerată drept prima traducere în Europa.

Romanul nu a avut parte de foarte multă atenţie nici din partea criticii. Deşi apariţia i-a fost semnalată de doamna Elisabeta Lăsconi încă de la finele anului 2008 drept „cartea care a atins în China cel mai mare tiraj după Cartea Roşie a lui Mao şi a suscitat aprinse dezbateri pentru că mesajul ei este incendiar”[3], despre Jiang Rong, eclipsat de mai strălucitorul său confrate, Mo Yan, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 2012, şi Totemul lupului, a mai amintit în treacăt tot Elisabeta Lăsconi în articolele „Cine va primi în 2012 Nobelul pentru literatură (III)”[4] şi „Retrospectivă 2012 – traduceri. Globul ficţiunii s-a rotit spectaculos”, în care se întreba şi întreba: „Oare urmează un boom chinezesc similar celui sud-american, de la care a trecut jumătate de secol? Vor descoperi cititorii, chiar şi cu întârziere, două cărţi extraordinare, apărute la Editura Curtea Veche: Totemul lupului de Jiang Rong, în 2011 (tradus de Roxana Rîbu, de care sper să mai auzim!), şi Lebedele sălbatice. Trei fiice ale Chinei de Jung Chang, în 2009?”[5]

Deşi am încercat de multe ori să scriu câteva rânduri despre romanul lui Jiang Rong, pe de o parte, în speranţa de trezi interesul cititorului pentru o literatură catalogată pe nedrept ca fiind angajată şi supusă cenzurii, iar, pe de altă parte, pentru a înlesni lectorului român înţelegerea unei lumi reale, dar şi literare, atât de diferită de a lui. Nereuşita, pentru că nu pot numi altfel faptul de a nu fi dus la bun sfârşit nici una dintre tentative, se datorează în exclusivitate incapacităţii de a sintetiza multitudinea de teme – provocări – trăiri şi imposibilităţii de a mă decide asupra planurilor de trecut sub tăcere.

Totemul lupului de Jiang Rong, Editura Curtea Veche

Totemul lupului, vol. I, de Jiang Rong, Editura Curtea Veche

O analiză a dificultăţilor transpunerii în limba română a unui text scris în chineză, aparent, este mai uşor de realizat. În realitate este la fel de greu, pentru că, pe de o parte, nimeni nu se poate pune în pielea traducătorului, iar, pe de altă parte, pentru că, în funcţie de nivelul de cunoaştere a limbii, rezonanţa cu textul de tradus, talentul, optica fiecăruia, problemele legate de interpretare pot fi sensibil diferite.

Categoric, nu vom putea epuiza subiectul, dar ne vom strădui să oferim două jaloane.

O primă problemă este ridicată de numele personajelor. Orice roman, după cum bine se ştie, excelează prin eroii săi individualizaţi prin nume, prenume şi chiar poreclă. Dacă numărul numelor de familie chinezeşti este relativ limitat, chinezii autodenumindu-se prin sintagma „o sută de nume de familie” (bǎi xìng sau lǎo bǎi xìng, în caractere chinezeşti, respectiv,百姓, 老百姓)[6], cel al prenumelor şi poreclelor este, practic, infinit. În plus, toate numele mici au semnificaţie, respectiv se pot traduce. În interacţiunea directă cu chinezii, una dintre primele întrebări este ce semnifică numele pe care-l poartă interlocutorul european. Dacă poartă, de exemplu, nume de flori, situaţia e simplă, dar dacă nu, e dificil de explicat originea şi semnificaţia prenumelui. În schimb, una dintre primele probleme pe care şi le pune traducătorul este dacă menţine numele în chineză, dacă le traduce, şi atunci numele ar fi foarte lungi, sau foloseşte ambele posibilităţi alternativ. Traducerea numelor, fără explicaţiile de rigoare, poate stârni nedumerire. Vom exemplifica acest lucru făcând apel la titlul unei dintre cele mai bune traduceri din limba chineză apărute în româneşte, respectiv Lotus de aur, Vaza şi Prunişor de primăvară de Cărturarul mucalit de pe Măgura cu magnolii[7]. Titlul original al romanului, Jīn Píng Méi (金瓶梅) reprezintă un fel de acronim al prenumelor a trei personaje feminine principale, respectiv, Pan Jinlian (în chineză潘金蓮), al cărei prenume complet înseamnă „Lotus de Aur”, Li Ping’er (în chineză李瓶兒), al cărei prenume întreg înseamnă „Văzuţa”, şi Pang Chunmei (în chineză龐春梅), al cărei prenume integral înseamnă „Prun de primăvară”. Cititorii neavizaţi care, în anii ’80, au văzut acest titlul pe copertă au fost cu siguranţă uimiţi şi, cum pe vremea aceea nu exista internet, au căutat explicaţii în revistele literare înainte de a cumpăra cartea. Şi când s-o cumpere… se epuizase.

Totemul lupului, vol. II, de Jiang Rong, Editura Curtea Veche

Totemul lupului, vol. II, de Jiang Rong, Editura Curtea Veche

În cazul romanului Totemul lupului, lucrurile se complică deoarece un număr mare de personaje aparţin minorităţii mongole. În acest caz, hieroglifele folosite reproduc mai mult sau mai puţin exact pronunţia numelor mongole. De exemplu, unul dintre personajele centrale este moş Bilge (în caractere chinezeşti 毕利格, iar în transliteraţie Bìlìgé). Traducerea celor trei semne este: 毕 (bì)– „a îndeplini”, „a termina”, 利 (lì) „profit”, „câştig”, iar 格 (gé) – „compartiment”, „grilă”, „model”. La fel stau lucrurile şi în cazul personajului feminin Kasmai (în caractere chinezeşti 嘎斯迈, iar în transliteraţie Gāsīmài), unde 嘎(gā) este o onomatopee „pac!”, „clic!”, 斯 (sī) înseamnă „acesta”, „atunci”, semnul fiind des folosit în transpunerea în hieroglife a numelor europene[8], iar 迈 (mài)–„ a păşi”, „a merge”. Devine foarte limpede că traducătorul ar trebui să ştie şi mongolă pentru a reda semnificaţia numelor acestor personaje, dacă un astfel de sens există. Uşoara modificare a fonetismului celor două nume este, fără doar şi poate, rezultatul investigaţiilor întreprinse de Roxana Rîbu în cultura şi civilizaţia mongolă: ea a străbătut, în sens invers, drumul pe care-l parcurg denumirile europene atunci când sunt transpuse în caractere chinezeşti. Este cazul, de exemplu, al baletului Lacul lebedelor şi al simfoniei nr. 6, Patetica, de Ceaikovski, des pomenite de Yangke, unul dintre „colegii de suferinţă” ai personajului principal, Chenzhen. Între cele trei nume proprii este o diferenţă esenţială: titlurile lucrărilor, având semnificaţie, au fost traduse în momentul transpunerii în chineză, în timp ce numelui compozitorului i s-au „potrivit” caractere care să sune cât de cât asemănător cu pronunţia originală, dar care împreună în succesiunea dată să nu aibă sens. Astfel, Lacul lebedelor a fost tradus ca atare, 《天鹅湖》 (tiān’é hú), unde 天鹅 (tiān’é) înseamnă „lebădă”, iar湖 (hú) – lac; Patetica a devenit《悲怆》(bēichuàng) substantivul fiind format din alăturarea a două semne cu sensul de „trist”, „dezolat”, „îndurerat”. Dacă titlurile lucrărilor sunt marcate şi în chineză prin ghilimele, numele autorului nu este nicicum evidenţiat, iar acest lucru chiar creează probleme de identificare, înţelegere, traducere… Altfel spus, traducătorul trebuie „să se prindă” că are a face cu un substantiv propriu şi să-l identifice. Aşa stau lucrurile şi în cazul numelui compozitorului rus柴可夫斯基 (Chái kě fū sī jī) alcătuit din 柴(chái) – „lemn de foc”, 可 (kě), semn cu multiple semnificaţii dintre care cea mai comună este „a putea”, 夫 (fū) – „bărbat”, „soţ”,斯 (sī), aşa cum am menţionat mai sus, însemnând „acesta”, „atunci” şi基 (jī) – „bază”, „fundament”. Din fericire, în acest caz, nu se poate stabili vreo conexiune logică între sensurile semnelor componente. În alte situaţii, însă, cu puţin efort, numele propriu se poate transforma într-o propoziţie sau o parte de propoziţie, ori, dacă traducătorul este mai puţin aplicat, fragmentul poate fi eliminat. În plus, dacă analizăm numai fonetic, Chái kě fū sī jī nu prea trimite la Ceaikovski. Salvarea vine de această dată de la titlurile lucrărilor muzicianului, respectiv, Lacul lebedelor şi Patetica. Toate aceste lămuriri rămân vorbe-n vânt, după opinia noastră, dacă nu le ilustrăm. Ca urmare, reproducem fraza în care apar Patetica şi Ceaikovski.

丧偶天鹅的哀鸣和丧偶老狼的哀嗥振颤共鸣,合成了《草原悲怆》,比柴可夫斯基的《悲怆》更加真切,更加悲怆。[9]

După cum se constată cu uşurinţă, titlul este pus între ghilimele, dar numele compozitorului nu este evidenţiat în nici un fel. Tot aşa stau lucrurile şi cu numele proprii chinezeşti: nu este nicicum marcată prezenţa unui substantiv propriu. Diferenţa constă în aceea că, aşa cum am arătat, numele chinezilor au semnificaţie, şi dacă traducătorul nu realizează destul de repede că înşiruirea de semne reprezintă un personaj, nu o idee…, tot sensul se poate schimba.

Înainte de a pune punct problemei spinoase a recunoaşterii numelor proprii şi traducerii sau nu a lor, fără a epuiza desigur subiectul, vom mai preciza că în unele lucrări de specialitate, articole ştiinţifice, dicţionare enciclopedice etc., se practică două metode de individualizare. Una, folosită mai ales în dicţionare şi lucrări ştiinţifice, constă din scrierea în paranteză, după caracterele chinezeşti, a numelui respectiv în limba de origine, iar în cazul în care alfabetul limbii respective nu este cel latin, se adaugă transliteraţia în litere latine. A doua metodă constă în adăugarea unei linii şerpuite sub substantivul propriu. Această tehnică, folosită nu numai pentru persoane, ci şi pentru denumiri geografice, epoci istorice, personaje mitologice nu conduce direct şi simplu la identificarea deţinătorului, dar e un indiciu important.

În cazul particular al scrierii lui Jiang Rong, o a doua piatră de încercare o constituie traducerea motto-urilor care deschid cele 35 de capitole. Se cuvine să precizăm dintru început că „motto-ul” nu intră în cutuma scriitorilor chinezi. Putem întâlni, precum la Mo Yan în Obosit de viaţă obosit de moarte[10], în deschiderea fiecărui capitol, câteva sintagme care sintetizează evenimentele ce se vor desfăşura, sau, în alte situaţii, titluri. De regulă, însă, capitolul se deschide cu un numeral ordinal, şi acela tot în caractere chinezeşti. Spre deosebire de toate romanele chinezeşti apărute în ultimii ani pe piaţa românească, fiecare capitol din Totemul lupului este precedat de cel puţin un motto. Motto-urile sunt extrase din documente istorice, cronici chineze scrise în chineza clasică, din cărţi sau documente scrise în diferite limbi (mongolă, persană, engleză, franceză) traduse în chineză şi din lucrări de istorie, antropologie, civilizaţie, scrise de autori moderni şi contemporani. O atât de mare diversitate a surselor ascunde o pluralitate de obstacole şi, implicit, de soluţii. Totuşi, împărţind citatele în funcţie de sursă în trei grupe distincte, putem individualiza principalele dificultăţi de înfruntat şi de rezolvat.

Pushpin Skull by Sasha Meret

Pushpin Skull by Sasha Meret

Astfel, după opinia noastră, o primă categorie o reprezintă textele scrise în chineză contemporană. Din această grupă fac parte scriitori moderni (din prima jumătate a secolului XX), precum Fan Wenlan, Zhang Zhuanxi, Chen Yinke şi Lu Xun, a căror scriitură, deşi împănată cu termeni şi expresii din limba clasică, este relativ sobră. De altfel, unele dintre „inovaţiile” acestor autori au intrat în dicţionare frazeologice sau de limbă, constituind-se în exemple pentru tinerii confraţi.

O a doua categorie ar fi reprezentată de textele provenite din limba clasică, precum Istoria regatului Wei (titlul original《魏书》 – în transliteraţie: wèishū), Cronica dinastiei Zhou (titlul original《周书》– în transliteraţie: zhōushū), Însemnările cronicarului de Sima Qian (titlul original司马迁《史记》 – în transliteraţie: Sīmǎ Qiān, „shǐjì”), sau Îndrumătar folositor în guvernare de Sima Guang (titlul original司马光《资治通鉴》– în transliteraţie: Sīmǎ Guāng, „zīzhìtōngjiàn”) şi altele, dintre care, după cum lesne se poate observa, unele au autor cunoscut, iar altele, nu. Un necunoscător nu ar sesiza nici o diferenţă între textul scris în chineza contemporană şi cel provenit din chineza clasică: ambele se prezintă sub forma unui şir de hieroglife mai mult sau mai puţin plăcute privirii, în funcţie de modul în care sunt editate. În zilele noastre, chiar şi textele redactate în chineză clasică, odinioară imprimate folosindu-se semnele complicate cu trăsături ce imită scrierea cu pensula, au fost scoase cu semne simplificate, tipărite cu caractere standard. Numai un sinolog poate sesiza diferenţa. Iar aceasta este, aşa cum mulţi afirmă, la fel de mare ca între latină şi limbile romanice, de exemplu. În general, structura frazei este aceeaşi, dar în chineza clasică se folosesc numai aşa-numitele „cuvinte pline”, respectiv cuvinte cu sens, adică substantive, verbe, adjective, adverbe şi numerale. Rar se folosesc particule ce marchează finalul unei propoziţii. În chineza contemporană există, ca în orice limbă, prepoziţii, conjuncţii, tot felul de particule ajutătoare. În plus, sensul multor cuvinte din limba clasică a evoluat, s-a modificat, s-a precizat uneori, iar alteori s-a diversificat. Este foarte adevărat că scriitorii contemporani folosesc în scrierile lor elemente din limba clasică precum expresii frazeologice (成语 – în transliteraţie chéngyǔ) sau adverbe de negaţie, pentru a da mai multă forţă textelor, dar una este ca traducătorul să se „lupte” cu o expresie, ce poate figura în dicţionar, şi cu totul altceva să transpună fraze întregi din limba clasică. Şi măcar dacă s-ar putea verifica făcând apel la vreo variantă într-o limbă accesibilă! Din păcate, aceste texte cu tentă puternic istorică prezintă interes numai pentru chinezi şi, poate, pentru istorici – un public prea mic pentru a stârni interesul vreunei edituri de a solicita o traducere.

O a treia categorie este reprezentată de traduceri. Pe acestea le putem împărţi, după opinia noastră, în două subcategorii: traduceri din limbi accesibile pentru noi, precum engleza şi franceza şi traduceri din limbi mai greu accesibile, precum persana şi mongola. De exemplu, există trei motto-uri extrase din Scurtă istorie a lumii (titlul original:A Short History of the World, prima ediţie: 1922) de H.G. Wells sau alte patru motto-uri din Imperiul stepelor (titlul original: L’empire des steppes. Attila, Gengis-khan, Tamerlan, prima ediţie: 1938) de René Grousset. Categoric, Roxana Rîbu a găsit în cartea lui Jiang Rong variantele în chineză, dar, la nevoie, putea consulta originalul. În schimb, pentru fragmentele traduse din persană din Cronicile lui Rashid al-Din[11], care fac referinţă la lumea mongolă, în principal în perioada sa de expansiune, dar şi anterior, traducătoarea nu a avut nici un fel de material de consultat. După ştiinţa noastră, nici măcar Istoria secretă a mongolilor, prima lucrare literară mongolă şi importantă sursă de informaţii istorice referitoare la imperiul mongol, bine cunoscută chinezilor încă din timpul dinastiei Ming, nu are decât trei variante în Europa: prima, în limba rusă, datând din secolul XIX, a doua în maghiară, din 1971, şi a treia în franceză, Histoire secrète des Mongols – Chronique mongole du XIIIe siècle[12], la a cărei apariţie a contribuit şi singurul mongolist român, Rodica Pop. Semnalăm sărăcia informaţiei în privinţa culturii şi civilizaţiei mongole pentru că acţiunea cărţii Totemul lupului se petrece în Mongolia interioară, în mijlocul minorităţii mongole, iar lipsa informaţiilor culturale poate deveni un obstacol greu de depăşit de către un traducător care doreşte să facă o treabă onestă.

Acesta, însă, ar fi un alt jalon de discutat. Cum nu ne propunem să scriem o nouă Pseudokynegeticos, punem punct, fără a le epuiza, problemelor legate de dificultatea traducerii din chineză, exemplificate pe Totemul lupului de Jiang Rong.


[1] Jiang Rong, Totemul lupului, titlul original: Lang tuteng, traducere din limba chineză şi note de Roxana Rîbu, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011 (având drept bază, 姜戎, 《狼图腾》, 长江文艺出版社 2004).
[2] First published in the English Language as Wolf Totem by Penguin Group, 2008.
[3] Elisabeta Lăsconi, „Meridiane: Cele mai frumoase…” în România Literară, nr. 51-52, 26 decembrie 2008.
[4] Ziarul de duminică, din Ziarul Financiar, 5 octombrie 2012, in http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/cine-va-primi-in-2012-nobelul-pentru-literatura-iii-de-elisabeta-lasconi-10155640.
[5] Observator cultural, nr. 656, 11 ianuarie 2013.
[6] În această sintagmă, în care vocabula xìng înseamnă „nume de familie”, termenul bǎi (literal, „o sută”) este folosit cu sensul de „mult”, sau „tot”. Ca urmare, întreaga construcţie, „o sută de nume de familie” se referă la toată populaţia Chinei. În realitate, numele de familie sunt cam 500, din care majoritatea, circa 450, monosilabice, şi numai 60 bisilabice. Acest fapt a fost consemnat într-un document (《百家姓》, Bǎi jiā xìng) datând din perioada dinastiei Song de Nord (960 -1279) care face recensământul numelor de familie. Anchete recente au arătat că numele de familie s-au diversificat, ajungând în prezent la circa zece mii.
[7] Cărturarul mucalit de pe Măgura cu magnolii / Lanling Xiaoxiao Sheng, Lotus de aur, Vaza şi Prunişor de primăvară, traducere din limba chineză de Mira şi Constantin Lupeanu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985. Romanul, scris în chineza vernaculară din vremea dinastiei Ming (1368-1644), a circulat în versiunea manuscrisă a unui autor anonim care şi-a spus Lanling Xiaoxiao Sheng, fiind imprimat pentru prima dată în 1610.
[8] De exemplu, semnul 斯 (sī) intră în transpunerea în chineză a oraşului Bucureşti.
[9] Cap. 19, p. 401 (în versiunea română). Pentru versiunea chineză, sursa este: 第十九, in http://www.kanunu8.com/book4/8583/188430.html
[10] Mo Yan, Obosit de viaţă obosit de moarte, traducere din chineză şi note de Dinu Luca, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2012.
[11] Rashid al-Din (1246-1318) a fost un demnitar şi istoric persan.
[12] Anonymes, Histoire secrète des Mongols – Chronique mongole du XIIIe siècle, traduction du mongol de Marie-Dominique Even et Rodica Pop, préface de Roberte N. Hamayon, introduction et notes de Marie-Dominique Even et Rodica Pop, Gallimard, Paris, 1994.
Share this Post:

Lasă un răspuns