Eminescu Reloaded: Adrian George Sahlean – Un luceafăr al traducerii de poezie

|octombrie 19, 2015|Nr. 01, Recenzie, Revista de Traduceri Literare

A fost odată ca-n povești…

…a fost ca niciodată un regim comunist în care traducătorii de literatură anglofonă publicată în România erau fie niște pasionați ai acestei arte, precum Petre Solomon, Frida Papadache sau Radu Lupan, fie universitari care își consolidau prestigiul academic construindu-și și o solidă reputație literară. Adrian G. Sahlean a avut șansa de a se forma ca anglist într-o lume și o epocă în care corpul didactic al Facultății de Limbi Germanice din București aproape că deținea monopolul traducerilor literare. Sahlean, ca student, a „crescut” sub supravegherea lui Leon Levițchi (cel evocat ca mentor), Dan Duțescu, Andrei Bantaș, Ștefan Stoenescu, Mihai Spăriosu, Mihai Miroiu, Virgil Ștefănescu-Drăgănești, Rodica Mihăilă, Mariana Chițoran și a multor altora, fără de care nu ne-am putea imagina cum ar fi arătat piața de carte din România anilor 1970-1980. Este un privilegiu și un atu să-ți educi gusturile literare și să-ți descoperi apetitul pentru traducerea literară formându-te într-un asemenea context.

George Volceanov

George Volceanov

La ora actuală, anglistica românească se poate lăuda cu existența unor puternice centre de traductologie (translation studies), conduse de personalități de largă recunoaștere internațională, centre unde tot felul de teorii abstracte sunt întoarse pe toate părțile, clișeizate și, apoi, stângaci aplicate la evaluarea unor traduceri literare. Sistemul universitar de astăzi formează critici ai traducerii, dar nu și traducători de valoare. Traducerea literară a devenit o cenușăreasă între preocupările universitarilor angliști de la noi, fiind subminată de sistemele de evaluare profesională efectuată pe baza participării la (cel mai adesea, sterile) proiecte de cercetare cu finanțare externă, burse internaționale, mobilități etc. Orice regulă își are și excepțiile, iar acestea vin, în marea lor majoritate, de la Cluj, și se numesc Virgil Stanciu, Liviu Cotrău și Rareș Moldovan.

Irina Horea, Radu Paraschivescu, regretata Cornelia Bucur, Mihnea Gafița, Violeta Popa și Liviu Bleoca, adică traducătorii angliști cei mai reprezentativi din ultimii 10-15 ani, se numără printre ultimii beneficiari ai unui sistem în care cota unui cadru didactic universitar era dată și de abilitățile (sau talentul!) de traducător literar. Cu toții au avut, la vremea lor, un mentor și un model uman, fie că acesta s-a numit Leon Levițchi, Ștefan Stoenescu, sau Virgil Stanciu.

Dincolo de acest climat formidabil în care s-a format, traducătorul A.G. Sahlean a beneficiat și de alte atuuri de invidiat: este membru fondator al celebrului grup coral „Song”, condus de regretatul Ioan Luchian Mihalea, cântă la mai multe instrumente și are studii universitare de psihanaliză.

Despre cel mai talentat și autorizat traducător român al lui Eminescu, criticul literar și editorul Alex. Ștefănescu afirmă, în prefața sa la Migălosul cronofag, că, „deși întrece orice instituție în activitatea de difuzare în SUA a ceea ce are mai bun literatura noastră, este ignorat (sau chiar privit cu mefiență) în România”, iar cartea sa „este captivantă, ca un jurnal de expediție al lui Jacques-Yves Cousteau.”

Cine este Adrian George Sahlean?

Adrian G. Sahlean Migălosul cronofag – Traducând Eminescu: Caiete de atelier (Editura Mașina de scris, București, 2014)

Adrian G. Sahlean Migălosul cronofag – Traducând Eminescu: Caiete de atelier (Editura Mașina de scris, București, 2014)

Fiul unui celebru om de știință cu multiple specializări (Victor Săhleanu), A.G. Sahlean (în grafia simplificată, americanizată) a făcut studii de filologie (Facultatea de Limbi și literaturi străine a Universității din București, secția engleză-spaniolă, absolvită în 1975) și de psihanaliză, la Boston (2002). Am avut onoarea să-l cunosc în anul 2000, în Sala Oglinzilor din fostul sediu al Uniunii Scriitorilor, când, în an aniversar Eminescu (150 de ani de la nașterea poetului național), a venit să participe la lansarea volumelor cu traducerile sale în engleză din poezia eminesciană. Ne-am reîntâlnit, peste ani, în primăvara lui 2014, la Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova, unde, citind din propriile traduceri, a susținut alături de Emil Boroghină un impresionant recital Eminescu bilingv. La câteva zile după festival, ne-am regăsit la lansarea cărții ce face obiectul articolului de față, găzduită de noua clădire a Bibliotecii Naționale, în prezența reputatului anglist Dumitru Chițoran, fost decan al Facultății de Limbi Germanice din Universitatea București și fost ambasador al României la UNESCO.

Încă din anul 2000 am rămas profund marcat de sonoritatea, claritatea, eleganța și muzicalitatea tălmăcirilor lui Sahlean, mai ales a Luceafărului și a Glossei. M-a impresionat devotamentul cu care se pusese, de unul singur, single-handed, în slujba promovării lui Eminescu în spațiul cultural anglofon, de lupta inegală purtată împotriva vicisitudinilor de tot felul. I-am apreciat umorul, atunci când povestea auditoriului cum a tradus un precursor De ce nu-mi vii? prin Why don’t you come?, care, în engleza contemporană, înseamnă „De ce nu ejaculezi?” sau „De ce nu ai orgasm?” Am văzut în Adrian Sahlean un creator pasionat, îndrăgostit de traducere și, mai ales, de autorul tradus.

Voi încheia această succintă prezentare adăugând că traducerile lui Sahlean din Eminescu au fost puse pe muzică de către mai mulți compozitori americani și români de muzică clasică și de jazz, că Luceafărul său în straie englezești a stat la baza unor spectacole de teatru experimental la New York, iar Oda în metru antic a devenit sursă de inspirație pentru poetul american W.C. Cross; dar că, în ciuda atâtor recunoașteri internaționale, traducătorul nu a primit până astăzi nici o distincție românească pentru meritele sale artistice și pentru cele de ambasador cultural în lumea largă a anglofoniei.

Psihanalistul și traducătorul

Pagini interior – Adrian G. Sahlean Migălosul cronofag – Traducând Eminescu: Caiete de atelier (Editura Mașina de scris, București, 2014)

Pagini interior – Adrian G. Sahlean Migălosul cronofag – Traducând Eminescu: Caiete de atelier (Editura Mașina de scris, București, 2014)

Ca psihanalist profesionist, A.G. Sahlean a fost cel mai în măsură să recurgă la introspecția psihologică și să-și autoanalizeze profilul de traducător. Și n-a făcut-o în termenii unor clișee freudiene sau adleriene, ci a pus pe tapet problema traducerii care nu mai e privită ca un simplu meșteșug servil, subordonat creației originale, ci „o re-creație”, unde există posibilitatea ca „anumite formulări să sune chiar mai bine în veșmântul sonor al noii limbi!” În acest punct, îi dau categoric dreptate: un recent interviu pe care i l-am acordat Mioarei Vergu-Iordache se intitulează „Eu unul cred în competiția dintre autor și traducător”.

După cum arată Sahlean, „aptitudinile și cunoștințele noastre nu funcționează, în niciun domeniu, în sfera rațiunii pure – iar afectele ne conduc adesea spre opțiuni care nu sunt un rezultat al gândirii. Între idee / gând și sentiment / afect / emoție / impuls există o zonă cenușie, imposibil de analizat cu uneltele teoriei și tehnicii traducerii”. Nimic mai adevărat: putem cunoaște la perfecție toate teoriile lui Steiner, Nida, Venutti, însă asimilarea lor nu va garanta calitatea traducerii la care ne înhămăm, mai ales atunci când vine vorba de traducerea de poezie cu constrângeri formale, prozodice, de ritm și rimă. Psihanalistul Sahlean privilegiază, așadar, convingerile, stările și fixațiile emoționale ale traducătorului conceput ca ființă, iar nu ca automat programat. Motivele personale și contextul socio-politic contribuie, în egală măsură, la calitatea unei traduceri. Cei ce nu traduc din plăcere, din convingere-afect, cum spune Sahlean, aduc un deserviciu breslei și acestei nobile îndeletniciri. Cârpacii și trepădușii de teapa lui Mihnea Columbeanu (exemplul îmi aparține!), semnatari ai unor traduceri imbecile, calchiate și trunchiate, executate la comanda unor editori puși pe căpătuială rapidă, n-au, desigur, nimic de-a face cu finețea intelectuală și frământările estetice ale unui talent de talia lui A.G. Sahlean.

Ca exemplificare, Sahlean ne explică pe îndelete de ce a optat pentru titlul The Legend of the Evening Star. Titlul Lucifer, preferat de alți traducători, trimite, încă de la nivelul denotativ, la Biblie și satanism. The Evening Star (și atât) ar însemna, pentru cititorul anglofon ceva de genul „Gazeta de seară”, iar Lone Star ar trimite la logo-ul și sigla unor benzinării texane, ucigând farmecul termenului din original.

Muzicianul și traducătorul

Muzicalitatea și sonoritatea sunt elemente-cheie în înțelegerea modului în care trebuie tradusă poezia. Traducătorii români de până la Sahlean au înțeles, în mod corect, că, la Eminescu, sonoritatea este constitutivă, impunându-și să respecte, cât de cât, o anume formă prozodică, să găsească rime. În acest punct, autorul ne reamintește de interminabilele polemici legate de traducerea de poezie – să primeze traducerea denotativă, în vers liber (practic: prozaizată) sau cea fidelă prozodiei originale? Sahlean polemizează cu fostul său dascăl, eminentul nostru americanist Ștefan Stoenescu, cel care baleiază între imposibilitatea traducerii fidele cu respectarea prozodiei originale și opțiunea pentru traducerea liberă (butucănoasă, aș zice) a poeziei. Ștefan Stoenescu arată că Eminescu a scris Luceafărul în catrene ce alternează versul de 8 silabe cu cel de 7, conform schemei 8/7/8/7, or majoritatea traducătorilor s-au abătut de la tiparul original, optând pentru schema 8/6/8/6, ceea ce, chipurile, ar ucide muzicalitatea atât de plăcut curgătoare a originalului. Conform teoriei lui Sahlean, însă, traducerea nu este identitate, ci echivalență. Limba engleză, prin specificul ei (cu vocabular predominant monosilabic) utilizează aproape exclusiv rima masculină, cu accent pe ultima silabă a unui vers. A traduce poezie dintr-o limbă în alta, ne atenționează muzicianul Sahlean, este ca și cum ai transcrie o partitură de pian pentru chitară clasică. Un instrument are un ambitus de zece octave, pe când celălalt are doar trei, la un instrument se cântă cu zece degete simultan, la altul cu doar patru. Vorbind de orizontul așteptărilor, nu ne putem aștepta ca o piesă interpretată la chitară să reproducă tonalitatea pianului – așa ceva ar fi absurd! Prin analogie, vorbitorii diferitelor limbi au orizonturi de așteptare diferite când vine vorba de poezia romantică sau poezia cu formă fixă. Leon Levițchi împărtășea, cu decenii în urmă, exact părerea lui Sahlean: haina sonoră adecvată pentru transpunerea Luceafărului este schema 8/6/8/6, pe care o identificase în The Rime of the Ancient Mariner a lui Coleridge, dar care se regăsește și în balada populară engleză, la Lewis Carroll, și, aș adăuga eu, în poeziile lui John Lennon de la începutul anilor 1960.

Inginerul Adrian Soncodi, stabilit în SUA, vine să „depaneze” (inginerește!) „defectul” detectat de Ștefan Stoenescu și realizează cea mai recentă tălmăcire englezească a Luceafărului adoptând o atitudine servilă față de schema 8/7/8/7. Rezultatul experimentului său este mai ilar decât ne-am fi așteptat: rimele feminine din versurile 1 și 3 ale fiecărui catren sunt realizate exclusiv prin verbe la modul gerunziu sau la persoana a III-a indicativ prezent, împingând discursul poetic în banal și ridicol. Rimele sunt previzibile și facile, ca în textele de muzică ușoară, neavând nimic din ineditul combinațiilor lexicale eminesciene. Așadar, fidelitatea maximă față de original, revendicată de Ștefan Stoenescu, nu coincide cu orizontul așteptărilor publicului englez, când e vorba de sonoritatea sau muzicalitatea unui poem romantic, și trădează la tot pasul nivelul denotativ al poeziei eminesciene, împingând discursul în „rizibil și ignobil”, cum ar fi spus Henry James în Ambasadorii.

Prin contrast, Sahlean propune o soluție ingenioasă de recuperare a muzicalității pierdute prin dispariția celei de-a șaptea silabe din versurile 1 și 3: muzicalizarea rimei masculine prin deschiderea vocalei din silaba finală – soluție folosită consecvent pe tot parcursul traducerii sale.

Iată un exemplu ales la întâmplare din versiunile semnate de Sahlean și Soncodi:

Versiunea Eminescu:Versiunea Soncodi:Versiunea Sahlean:
Ea trebui de el în somn
Aminte să-și aducă
Și dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

— Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează.
Inevitably in her dreams
His image keeps returning
And thus the lord of wavy streams
Refills her heart with yearning:

‘Descend, my stellar prince so kind
Along a soft ray gliding
Pervade the castle and my mind
Light to my life providing.’
Inevitably in her dreams
His image keeps returning
And thus the lord of wavy streams
Refills her heart with yearning:

‘Descend, my stellar prince so kind
Along a soft ray gliding
Pervade the castle and my mind
Light to my life providing.’

În atelier

După cum ne sugerează subtitlul cărții, locul traducătorului este în atelier, printre dicționare, cărți de referință, alte traduceri, mai vechi sau mai noi. Acolo s-a cristalizat, în timp, forma finală a Luceafărului în engleză. La întrebarea „De ce este Eminescu cvasi-necunoscut în lumea anglofonă?” Sahlean răspunde în cel mai lung capitol al cărții sale, trecând în revistă plusurile și minusurile traducerilor de până la el. O face fără inhibiții, și deconstruiește falsele merite atribuite unora și altora în contexte diferite (moartea pretimpurie a unui talent promițător, prestigiul formidabil al unor traducători, falsa garanție oferită de statutul de vorbitori nativi de engleză al altora, politica culturală din anii regimului comunist, de promovare de-a valma a culturii naționale, fără un filtru selectiv).

Sahlean subliniază că nu-și propune să „arunce cu noroi în nici unul din traducătorii eminescieni”, însă respinge ideea că o traducere este definitivă (clișeu mental care bântuie cultura noastră: invitat să participe la proiectul Shakespeare, Emil Lungeanu m-a întrebat, încrețind sprâncenele, „păi, nu avem traducerile din anii cincizeci?”), și o citează în acest sens pe Ana Cartianu, care afirma că „o traducere nu e niciodată terminată” (concluzie la care am ajuns și eu în practica traducerii), și analizează în mod obiectiv ce e bine și ce nu în mai vechile traduceri, detectează versiuni ce nu respectă deloc prozodia originalului (Brenda Walker, Roy MacGregor-Hastie), observă lipsa unor strofe întregi (la Petre Grimm, Brenda Walker și Corneliu M. Popescu, cel ce dă numele unui prestigios premiu britanic pentru traducere de poezie în engleză), observă contopirea mai multor catrene în strofe-sinteză la P. Grimm și C. M. Popescu, își exprimă dezacordul față de sintaxa contorsionată care apare, adesea, la toți traducătorii, ca și față de cuvintele de umplutură, găselnițele utilizate de dragul rimei, în detrimentul coerenței, al unei sintaxe firești. Or, așa cum afirma și Anthony Burgess în ultimul său roman, A Dead Man in Deptford, într-un imaginar dialog purtat de Christopher Marlowe cu câțiva dramaturgi elisabetani, sensul îl dă, cu adevărat, sintaxa (mai presus de cuvinte!). Îl admir pe Adrian Sahlean pentru curajul și demnitatea cu care își asumă compararea mai multor traduceri, ca și pentru convingerea, perfect întemeiată, că a lui este, de departe cea mai „adevărată”. Aceeași atitudine am adoptat-o și eu din clipa în care am început retraducerea canonului shakespearian, scriind analize comparate între versiunile mele și cele ale lui Leon Levițchi, Ion Vinea, N. Argintescu-Amza, Dan Botta, și ale unor traducători contemporani, dintre care unul mi-a și tras un perdaf pentru că, într-un articol de conferință internațională, îndrăznisem să-mi exprim, cu argumente întemeiate, părerea despre calitatea îndoielnică a traducerilor sale.

Silent Echo II by Sasha Meret

Silent Echo II by Sasha Meret

De altfel, odată cu publicarea versiunii Sahlean a Luceafărului, lumea anglofonă a descoperit cu adevărat farmecul poeziei eminesciene și a înțeles de ce este Eminescu poet național și ultimul mare romantic european.

Ca și mine când discut valoarea unor traduceri din Shakespeare, Sahlean este adeptul „fidelității față de original” ca ultim test; se teme că „se vor găsi destui care să interpreteze această parte a lucrării [sale] ca pe un atac la adresa celorlalți”, dar ne propune „dușul rece al exemplificărilor din traducerile eminesciene.” Testul retroversiunii ne arată că, din păcate, tânărul C.M. Popescu a versificat cu totul altceva decât Luceafărul. De altfel, volumul conține și o amplă anexă cu texte în oglindă ale Luceafărului și ale tuturor traducerilor românești de până acum.

Concluziile la care ajunge Adrian Sahlean în urma interpretărilor textuale comparate sunt demne de reținut de către orice masterand aspirant la glorie, dar și de către traducătorii literari rutinați:

  1. actul traducerii este aflarea unei echivalențe, și nu a unei identități;
  2. capacitatea analogică (asociativitatea intra-lingvistică, inter-lingvistică și inter-culturală) determină creativitatea traducătorului – dincolo de competența lexicală și de documentare;
  3. evaluarea variantei finale din perspectiva axiomatică a fidelității față de conținutul original este partea obiectivabilă în judecarea reușitei oricărei traduceri.

Migălosul cronofag se înscrie într-o serie scurtă de lucrări despre traducere scrise chiar de traducători, și nu orice traducători, ci de niște personalități care fac cinste breslei: Leon Levițchi (Îndrumar pentru traducătorii din limba engleză în limba română, Editura științifică și enciclopedică, 1975), Irina Mavrodin (Despre traducere, literal și în toate sensurile, Craiova, Scrisul românesc, 2006), Bogdan Ghiu (Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Editura Cartea Românească, 2015).

Odinioară respectat ceva mai mult, traducătorul literar este perceput, în ziua de azi, ca prestator de servicii, nu este considerat nici autor, nici creator, nici artist. Sahlean, ca și Ghiu, luptă pentru recâștigarea demnității pierdute a traducătorului sau pentru câștigarea unei demnități nicicând recunoscute, subliniind importanța acestui gen de activitate. Absența numelui traducătorului pe copertă, sub cel al autorului, neplata drepturilor de proprietate intelectuală, nerespectarea copyright-ului, nesubvenționarea proiectelor de traduceri importante, pirateria editorială și, mai nou, pirateria bloggerilor de pe Internet sunt tot atâtea practici pe care Sahlean le pune la zid, exprimându-și în postfață „toată revolta mea legată de statutul neadecvat al traducătorului literar din România”, al celui care, atunci când își face treaba cu migală și cu simțul răspunderii, dă o traducere care este a labour of love, „truda iubirii sale”.

Prin teoretizările și generalizările ce decurg exclusiv din practica muncii concrete de atelier, Migălosul cronofag este un îndrumar extrem de prețios pentru traducătorii literari, o continuare a eforturilor lui Leon Levițchi; prin anexele ce cuprind versiunile englezești ale Luceafărului, precum și alte câteva poezii eminesciene în traducere de mare clasă, semnate A.G. Sahlean, este și o excelentă carte de poezie în ediție bilingvă. Una peste alta, Migălosul cronofag rămâne una din cărțile-eveniment ale anului 2014, iar soții Ștefănescu (Domnița și Alex) merită cu prisosință laudele noastre pentru această inițiativă editorială.

Share this Post:

2 Comments

  1. Ilustrarea prin traduceri ‘in paralel’ din Luceafarul (Sondodi / Sahlean) din articol foloseste varianta Soncodi si pentru… Sahlean!

Lasă un răspuns